Elena M. Cîmpan şi Casa Scriitorilor

Primul gând la care mă duce titlul cărții Casa de nisip (Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2025) este legat de imaginea biblică despre casa zidită pe stâncă, şi care denotă statornicie, durabilitate, versus cea zidită pe nisip, deși casa de nisip este încă altceva. Totuși, ideea de casă asociată cu aceea de nisip îmi sugerează fenomenul de transiență, de instabilitate, chiar heraclitianul panta rhei  potrivit căruia singura stabilitate este că totul este instabil, o curgere continuă.

Și de aici am putea pleca spre alte reflecții care nu ar fi total străine de multe din expresiile și metaforele din volum, ca atunci când autoarea se referă la scriitori care vin și pleacă, „curgători” (p. 9), care lasă ori nu lasă urmă, care poate lasă urme prin cărțile lor de pe rafturi, cărți pe care, dacă le mai citește cineva...

Poate Casa Scriitorilor de la Neptun, în viziunea poetică a autoarei, este un loc mai mult iluzoriu, de vis (şi care, când te trezești, constați cu surpriză că este real), unde, însă, se poate și să vrei să te adăpostești, să stai acolo un timp până ce vine furtuna, după care trăiești decepția spulberării.

Și vrei să visezi din nou...

Dar casa de nisip poate însemna și o întoarcere la copilărie, la visul castelului de nisip, construit pe plajă cu toată iscusința de copilul inocent ce își începe viața cu visele pe care apoi le transformă în realitate.

În acest caz, casa de nisip, în viziunea poetei, poate fi o referință la întoarcerea în zona copilăriei, cam așa cum spune un cântec vechi: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine / Copilul visător de altădată...”

Deci casa de nisip poate sugera și această vacanță, ieșire, refugiu din raționalismul ce ne domină existența şi o necesară întoarcere la vis, la visare, la joc, jocul de copil în care acesta își investește întreaga ființă, vorba lui Blaga: „Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul.”

Așadar pentru Elena M. Cîmpan, Casa Scriitorilor de la Neptun este ceva ca o enigmă, ca o poveste, ca un mit, ca și pentru mulți membri ai Uniunii Scriitorilor din România care nu au avut ocazia să beneficieze de un sejur în acest loc de odihnă și creație, dar care au ascultat sau citit relatările celor ce au fost acolo și care relatări converg spre un punct comun ce întreține atmosfera de mit dar care și diferă, și puțin și mult, în ceea ce privește felul cum fiecare a trăit experiența acelui sejur și loc.

Elena M. Cîmpan a fost acolo şi poate spune și ea Et in Arcadia ego.  Ea cunoaște locul, se familiarizează cu istoria lui, cu oameni și întâmplări, bucurii și decepții şi pune totul în versuri concepute ca un atent și sensibil observator al fenomenului „Casa scriitoriilor de la Neptun”, dacă o putem numi așa.

Poemele din volum nu au titluri, ci doar cifre, sunt ca o curgere dintr-un preaplin, mai degrabă ca o revărsare și totodată ca un fel de mărturisire.

Poeta scrie despre comunicare și comuniune, despre izolare și însingurare, despre locatari și rudele lor, despre sine, despre mare, vânt și valuri, despre soare și ploaia din suflete uneori, despre apă și diguri, stabilopozi, bărci şi vapoare, despre scriiturii goi, la plajă, dar plini de gânduri (p. 91).

Și mai aminteşte despre scrisul din vanitate și nevoia de statui, despre talentul autentic ce lasă urme și deschide drumuri, despre lipsa scriitorilor semnificativi din manualele școlare.

Cu alte cuvinte, Elena M. Cîmpan ne împărtășește stările sale interioare bazat pe ceea ce vede, simte, își imaginează, dar și reflecții despre propriile sale reflecții.

Între observațiile sale autoarea strecoară subtile ironii, care pot sau nu fi luate astfel, ca atunci când, pornind de la ideea de casă de nisip, vorbește de scriitorii de nisip: „Scriitori mulți, firavi, curgători / Şi ei de nisip... (p. 9) sau de această Casă cu și fără scriitori ori cu scriitori doar în rafturi de cărți, cu și fără muze, ca apoi să concludă că „marea nu te face scriitor dacă nu ești” (p. 46).

Și mai observă poeta că la Casa Scriitorilor nu vin numai scriitorii, ci și cititorii, sau părinți, bunici, copii, nepoți, soții. Iată ce aflăm, de exemplu: Obosiți de plimbare, de soare, scriitorii se retrag la Casa Scriitorilor „cu scriitoarele după ei” (p. 78).

Sau, o ironie mai deschisă ni se oferă vorbind despre blânzii pescăruși dar și de ciorile din preajmă, concluzionând că ar trebui o casă a criticilor neîndurători, croncănitori ca și ciorile mării (p. 68).

Este de remarcat în volum și imaginea revenindă a pescărușilor ce înviorează nostalgic scriitura: pescărușul scriitor, pescărușul însingurat, pescărușii în cor, blânzii pescăruși, pescărușii ce ating clipa cu aripa lor.

Și dacă a venit vorba de clipă, vine vorba și de eternitate. Nici nu se putea altfel la Elena M. Cîmpan: Chronos și Kairos. Așa se face că într-un poem îndemnul vine cu totul firesc: „Să privești nemurirea în fiecare zi (p. 103).

De fapt, autoarea ne vorbește aici de Dumnezeu. Asta se vede mai pregnant când, după propria-i mărturisire, duminica sau în zi de sărbătoare, Elena M. Cîmpan simte lipsa unei biserici; îi vedea însă pe scriitori, purtându-și crucea, unii cruciulița, și, cel mai important, vede biserica de acasă păstrată în casa sufletului (p. 86), a lor, poate, a ei, sigur.

Simțind nevoia unei biserici, a unei icoane, a unui altar, i-am spus, citind cartea, că dorul ei este deja rugăciune, că dorul ei deja L-a adus pe Dumnezeu în Casa Scriitorilor de la Neptun, că psalmul întrupat din propriile-i cuvinte îi sfințește sufletul, sejurul, poezia.

După toate gândurile, reflecțiile, grijile și observațiile autoarea conclude că s-a simțit bine la Casa Scriitorilor, că șederea i-a fost de folos (dovadă și volumul de față), că pleacă îmbogățită sufletește. Acesta este lucrul cel mai important.

Prin acest volum cu talentu-i curgător bine știut, Elena M. Cîmpan ne-a oferit un nou prilej de a realiza frumusețea unui vis, nevoia gratitudinii pentru împlinire, dar și să apreciem la justa valoare arta ei de a-i face pe alții să viseze.