ELENA M. CÎMPAN: „SUNT ZILE ÎN CARE CERUL ÎȚI MOARE ÎN BRAȚE”

Ce frumos titlu are noua carte a Andreei Gal! ”Sunt zile în care cerul îți moare în brațe” este o perifrază inspirat aleasă pentru un sentiment ambiguu, pentru o stare confuză, amestec de bucurie și tristețe, de contemplare și răzvrătire, de pierdere și (re)găsire. Este primul titlu în limba română ( după „Book of Rain” – „Cartea ploii” și „Bad skin” – „Piele rea” ) și conține o imagine artistică, plastică, deosebit de expresivă, după celelate două titluri, primul metaforă, al doilea, sintagmă folosită în sens poetic.
Este un titlu cât toate titlurile, având în vedere că poeziile acestui volum sunt… fără titlu, ele au doar numere, de la 1 la 27, și încep direct, așa, ca-ntr-un spectacol, fără prezentator.
Ca o adevărată maestră a cuvintelor limbii române ( dar și engleze, poemele au chiar versuri în limba lui Shakespeare, „gata, lights out!/ show must go on”, sau „this is the one/ I will take/ minutul acesta”, sau „dear Kurt,/ everyday is grey and silent/ flori în ghiveci neînflorite” ), Andreea Gal descoperă, cu fiecare text, o nouă lume și, parcă, nu se mai satură, uimită și uimindu-se de banalitatea zilei, de un moment imprevizibil, căruia se străduiește să-i dea o interpretare, de urmelor ( ecou nedefinit?... ) al cărților citite, de vizionarea vieții, ca pe un film la modă: „ cer înstelat/ un tren rapid trece/ prin mijlocul inimii/ fata din tren/ curățenie perfectă/ și o fereastră 3D”. Influențe ale lecturilor pătrund subtil în poezii, lăsând să se vadă, ca pe un ecran de cinema, lista deschisă ce-i cuprinde pe Kafka, pe Aglaja Veteranyi.
Poeziile Andreei Gal sunt desprinse parcă dintr-un raport al zilei, al trăirii, un raport trimis atât sieși, cât și celuilalt/ celorlalți, cu aceeași sinceritate, cu maximă grijă față de un decor existent, creat sau inventat:„ ecranul telefonului negru/ Fast dry Top coat/ apă minerală/ cană de cafea/ câteva fotografii/ cu picioarele mele imperfecte defecte/ vopsea albă sărită/ frunzele uscate sună mai frumos…” Și ajungem la o lume în descompunere, la un Bacovia actual, cu atmosferă apăsătoare, pe alocuri consecință a unor realități maladive, „vene cusute, aranjate, fierte rapid”, a unei depersonalizări „cu mintea goală/ scriem cuvinte pe ușă/ intrăm prin ele/ viața noastră / pâine pusă la uscat/ face zgomote…” Din acest decor mai fac parte frunzele uscate, lavanda, praful, rochia din lemn, bucata de carne, bucata de carte, „cutele hainelor/ trecute în piele”, magnolia neagră, liftul, vinete coapte pe plită, porumbeii, ce „nu mai știu să fie/ porumbei”, toate elemente- simbol ce compun, în stil postmodernist, o poezie existențială, până la sânge. În cazul Andreei Gal, e vorba de un „sânge alb”.
Centrul de greutate al volumului ni se relevă în cele din urmă, în toată splendoarea lui, ca o recompensă a însoțirii : „sprijinim cerul/ doar n-o să cadă tocmai la noi”. E aici un nod al lecturii, al imaginației poetice, transpusă și tradusă în și prin nevoia de a sta de veghe la marginea lumii. Marginea lumii fiind, de fapt, locul unde ne aflăm fiecare și de unde păzim câte ceva. Acel „doar” înmagazinează nevinovăție și naivitate, dar și forme ale liniștii și liniștirii de sine.
Dacă poezia este ( și ) căutare, Andreea Gal are căutarea ei, individualizându-se în peisajul poetic printr-o voce distinctă, autonomă și personală. Deja de la al treilea volum, se poate vorbi de un stil al Andreei Gal, care nu se apleacă spre nicio altă bătaie de modă și nu se supune vreunei influențe de moment, dar care are puterea de a inspira mai departe, ceea ce constituie o trăsătură a poeziei de calitate.

Elena M. Cîmpan