Eminescu şi năsăudenii

Nu ştim dacă în peregrinările sale, Mihai Eminescu a ajuns vreodată şi în Ţinutul năsăudean, dar suntem convinşi că, între numeroşii săi prieteni din tinereţe au fost şi câţiva oameni ai acestor meleaguri. Cele mai strânse relaţii prieteneşti ale poetului cu ardelenii datează din perioada vieneză, când studenţii români aflaţi în capitala austriacă erau organizaţi în societăţi şi desfăşurau o intensă activitate culturală şi politică.
În,,Amintirile’’ sale, Ioan Slavici scria despre Eminescu că era legat de,, oamenii mai potoliţi’’, aşa cum de fapt sunt caracterizaţi temperamental ardelenii. Din cercul lui restrâns de prieteni cu care se întâlnea aproape zilnic îi numără şi pe năsăudenii Paul Tanco şi Ioan Ciocan. Afecţiunea pentru marele poet şi-o manifestau însă şi alţi năsăudeni menţionaţi în bibliografia mai recentă, printre care : A.P.Alexi, Constantin Moisil, Gr. Silaşi, Ioan Marte Lazăr şi alţii, aflaţi şi ei la studii în această minunată capitală.
Teodor Ştefanelli scria în ,,Amintiri despre Eminescu’’ că, ,,poetul era deopotrivă de bun şi sincer, dar nu erau mulţi cei cu care avea legături mai strânse’’. Eminescu ne-a lăsat puţine relatări despre prietenii săi, iar cele mai multe lucruri le aflăm din mărturisirile lui Ioan Slavici de care era atât de legat sufleteşte. Se pare că majoritatea ardelenilor au fost introduşi în cercul prieteniei lui Eminescu prin mijlocirea acestuia.
La venirea lui Eminescu în capitala Austriei, Paul Tanco era student în anul IV la matematici şi se număra printre prietenii foarte buni ai lui Slavici, care-i va netezi drumul pentru înfrăţirea cu natura şi sufletul blând al poetului. Despre Ioan Ciocan, tot Slavici aminteşte faptul că acesta a ajuns în raporturi de prietenie mai prelungite cu poetul, decât cu ceilalţi năsăudeni. Stă mărturie în acest sens o scrisoare a lui Slavici din 18 sept.1878, expediată din Bucureşti la Năsăud, care printre altele menţiona : ,, Îţi urez din partea mea şi a lui Eminescu succes bun’’. Ioan Ciocan era acum profesor la Năsăud. Tot din această perioadă, pe lista prietenilor apropiaţi lui Eminescu apare numele lui Aurel Mureşanu, fiul lui Iacob Mureşanu din Rebrişoara.
Multă vreme a rămas un semn de întrebare pentru istoricii noştri literari, problema identificării celui care a fost anonimul din poezia,, La moartea lui Neamţu’’. Era uşor de înţeles că nu putea fi decât un prieten de-al său foarte apropiat. Cel care aduce o rază de lumină în acest sensa fost clujeanul Nicolae Trifoiu, care prin cercetările sale a ajuns la concluzia că este vorba de Ion Neamţu din Feldru, născut la 4 decembrie 1846, fiul lui Ştefan Neamţu, fost militar al regimentului grăniceresc. Din biografia sa rezultă că tânărul Ion Neamţu este absolvent al Şcolii triviale din Sângeorz- Băi şi îşi continuă studiile liceale la Cernăuţi, unde îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Mihai Eminescu, după care, în 1869 se întâlnesc la Viena ca studenţi, dar la facultăţi diferite.
La 24 aprilie 1870 se stinge din viaţă Ion Neamţu, cel care îi răscoleşte sufletul şi sub povara durerii scrie versurile care îi veşnicesc memoria :,, Lăsaţi clopotul să plângă cu a lui voce de aramă,/ Lăsaţi turnul ca să mişte cu a lui inimă de fier,/ Căci de stele mai aproape, el le dă acuma samă,/Că un suflet blând şi nobil se-ndreptează către cer’’. Nedumierirea este însă , de ce Ion Neamţu nu a fost amintit nici chiar de Slavici, deşi din versurile citate desprindem faptul că era atât de legat de acel,, suflet bun şi nobil’’pe care îl numeşte ,, scumpe frate’’. Nici Teodor Ştefanelli nu preciza în necrologul trimis la ziarul ,,Albina’’ din Budapesta, decât faptul că era năsăudean.
Ar fi nedrept să nu completăm buchetul prieteniei eminesciene cu încă o floare, aceea a Veronicăi Micle, fiinţa care l-a întâlnit pe poet în aceeaşi Vienă a anului 1872, întâlnire care le va urmări destinele trecându-i în eternitate. Pe Eminescu la 15 iunie 1889 şi pe Veronica la numai 50 de zile după moartea poetului.