Evadare din cotidian, la Șieu Odorhei

            La invitația generoasă a unei foste colege cadru didactic, dna. profesoară Cornelia Iașinschi, ne-am  reîntors pentru o zi, subsemnatul și soția Florentina, în locurile unde am profesat vreme de două decenii.

            Șieu-Odorhei este o așezare frumoasă, modernă, cu ansamblul de sate ce și-au sporit frumusețea, în trend cu vremurile noastre grăbite. Am rămas momente bune în fața Școlii Generale, pustie acum din pricina grevei, edificiu solemn și înviforat de amintirea foștilor elevi, care azi sunt oameni cu familii, de chipul foștilor  profesori și învățători ce au sculptat sufletele, generații și generații.

             Pe străduța fermecător de frumoasă și cuminte a  Bisericii Ortodoxe, pardosită cu iarbă măruntă și mătăsoasă, am ajuns la dnei. profesoare Cornelia și a inginerului Mircea Iașinschi, reînviind o cale pe care o mai străbătusem în urmă cu șapte ani.

            Gazdele noastre ne așteptau și inimile ne-au înflorit de bucuria revederii.

Totul pare la dânșii inundat în verdele atotstăpânitor ce presimte venirea deplină a verii.

                    Profitând de faptul că soarele ieșise pe jumătate din nori, am vrut să rămânem  pentru început în grădină, loc miraculos după toate standardele de frumusețe. Dacă cineva dorește să afle exact sensul unor cuvinte ca ,,feerie, profesionalism floral și horticol, meticulozitate și delicatețe lucrativă”, aici le poate vedea în real. Pe oricare centimetru se poate constata ,,mâna profesionistului”, rezultând o grădină în stil francez, cu specii rare de arbuști exotici, dar și clasici, într-o asociere care  face acest loc demn de orice model de grădini de pe canalele  tv de specialitate. Și românii știu să facă lucruri demne de toată lauda, fără a-și face o publicitate zgomotoasă.

            Unde e frumusețe, cugetarea te duce la câtă muncă și dăruire este necesară. Dincolo de lucruri, totdeauna se mai află ceva: Creatorul lor, adică Gânditorul și apoi Făptuitorul lor.

     Cu neputință să nu  te ducă gândul la „poetul florilor”, la Dimitrie Anghel:

            ,,De câte ori deschid portița și intru în grădină,

            Îmi pare că florile-mi dezmiardă ochii;

            O fantezie uriașă le-a dat un strai la fiecare

            Și fete nu-s în lumea toată să poarte mai frumoase rochii.”

            Călina  se răsfață  albă ca o regină britanică, spre mijloc, și soiuri de cotinius, clematis, spireea, cornus alba, forsitii, roze macedonskiene, stau la poveste cu braduți argintii, magnolii semețe ori blânzii bujori, stânjenei, garoafe  și iriși ce zâmbesc fericiți.  Ceea ce tronează cu fast indelibil este o magnifică glicină. împodobită ca la Tokio, cu pandantive florale mov și albe, adevărat spectacol floral și arborifer, de grădină botanică.

            Numai o  fantezie uriașă, dumnezeiască, de neînchipuit cu mintea omenească, măreață și desăvârșită trebuie că a fost aceea care a creat atâtea splendori: florile și arborii, norii și apusurile de soare, oceanele și toată lumea noastră.

           Pe când nu ne mai luam ochii de la grădina feerică, s-au arătat și foștii colegi  profesori, Florica și Grigore Pop, tocmai buni ca împreună să reînviem într-un conclav-ședință poveștile de altădată. Motive felurite au împiedicat să fie prezenți alți foști profesori:  Grigore și Lenuța Zăgrean, Elena și Ioan Pop, Afrim George din Agrișul de Sus.

            Amintirea foștilor elevi e nedespărțită, firesc, de viața dascălilor lor și mulți dintre școlarii de altădată nu uită de cei care le-au sculptat sufletele. Doamna. prof. Cornelia I. amintea de o fostă elevă din satul Feleac,  Mărcan Lăcrămioara, soră a unei alte eleve strălucite, Angela, care îi trimite adesea câte o felicitare sau alt semn generos de existență și  cu o formă maximală de politețe: nu-și scrie vreo adresă a sa, indicând că nu e necesar efortul de a răspunde. E un  fel de a spune ,,Vă iubim și ne aducem aminte mereu de domnia voastră”.

            Unii  elevi de altădată sunt poeți, trimit volume de poezii dedicate, cum face Ionel Lup. (Dacă și „lupii” scriu poezii, cu literatura stăm bine.)

            Doamna Florica Pop își amintește  de anii activi, când îndruma pionierimea, iar profesorul de Limba națională, adică eu, adunam cu clasa  borcane și fier vechi, pentru prosperitatea patriei socialiste, iar Grigore Pop era instructorul călușarilor și echipelor de handbal. ,,Mergeți, măi oameni, la ore, că se omoară copiii!”- ne zorea glumind Ion Pop, când zăboveam la o plăcintă  socialistă cu brânză.

            Nu puteam face partide politice- mare pagubă- dar oamenii o duceau ca frații, iar datoria profesională era sfântă, din tot sufletul și cu cea mai înaltă competență.

            Despre oameni nobili la suflet din fostul CAP ne-a amintit inginerul Mircea Iașinschi.– respectiv ex-președinte de CAP Nicolae Țegean, inginerul George Anton. Domn, adică nobil în spirit poate fi și omul simplu ajuns într-o funcție, cum a fost dl. Țegean (tatăl  fostei colege Viorica Raț), cât și omul cu studii superioare, ing. Anton, adică omul ce nu încetează a se educa pe sine.

            ,,Oamenii adevărați, ca și plantele, cresc întreaga viață”-spunea cândva Jean Jaques Rousseau.

  X

            Cât de dificil este să ilustreze cuvântul cele ce au fost, fie cele de acum, fie trecutele anilor. Pentru cei care creșterea sufletească a semenilor a fost pasiune și profesie, viața poate fi frumoasă pretutindeni și oricând, așa cum e la familia Iașinschi și Pop, la Șieu-Odorhei,  cu  singura deosebire că acum, valurile nu mai bat în țărmurile vieții cu înverșunarea și neliniștile inerente de altădată.

            Am plecat de la Șieu-Odorhei cu un spor de lumină sufletească, regretând că vremea își scutură petalele cu așa mare grăbire.