Finul nostru nu mai este! Colonelul (r) Ternăvean S. Iacob (23.10.1930 – 23.06.2014) a fost chemat la Domnul

Fiu al Ardealului, a văzut lumina zilei în localitatea Suseni, judeţul Mureş, într-o familie cu cinci copii, din care doi băieţi şi trei fete. După absolvirea învăţământului primar şi a celui gimnazial la şcoala din satul natal, respectiv la Reghin, a urmat Liceul commercial ”Petru Maior“ Tg. Mureş. Apoi, s-a înscris, a fost admis şi a urmat Şcoala militară de ofiţeri active de intendenţă, pe care a absolvit-o în anul 1951, cu gradul de locotenent. Pe parcursul anilor, a devenit şi absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca.

A fost încadrat şi a muncit în calitate de militar, în două perioade distinct şi aproximativ egale, 37 ani, la Inspectoratul Judeţean Cluj al Ministerului de Interne, iar după înfiinţarea, în anul 1968, a judeţului nostru la Inspectoratul Judeţean Bistriţa-Năsăud al aceluiaşi minister, unde a îndeplinit funcţia de şef al serviciului de asigurare material şi financiară. Unitatea şi îndeplinirea ireproşabilă a îndatorilor de serviciu au devenit pentru destoinicul ofiţer principala sa casă şi obiectiv prioritar.

Nu întâmplător de numele, activitatea şi eforturile sale este legată realizarea unei construcţii impunătoare precum cea a actualului sediu al Inspectoratului Poliţiei Judeţene, ce contribuie la înfrumuseţarea şi înnobilarea peisajului architectural al urbei. La aceasta se adaugă crearea printr-o foarte bună chivernisire a fondurilor alocate a unor condiţii optime de muncă pentru lucrătorii de la celelalte subunităţi precum şi de la posturile de poliţie comunale. Lăudabile şi remarcabile au fost eforturile şi contribuţia sa la soluţionarea problemelor locative ale ofiţerilor, maiştrilor militari, subofiţerilor şi personalului civil. N-au fost uitaţi nici subofiţerii de la posturile de poliţie, ce urmau să se pensioneze, iar după pensionare şi-au propus să se stabilească în municipiu sau oraşe. Exigent dar drept, urmărea şi ţinea ca totul, începând de la folosirea disponibilităţilor financiare, mijloacelor de transport, materialelor şi aparaturii din dotare, activitatea în gospodăria ajutătoare, la popotă şi nu numai până la acordarea drepturilor personalului să se desfăşoare strict în conformitate cu reglementările şi regulamentele existente.

Înzestrat cu capacitate organizatorică şi anticipativă, în pofida greutăţilor şi lipsurilor existente în ultimii ani înainte de 22.12.1989, generate de raţionalizarea consumului de energie, carburanţi şi nu numai, găsea de fiecare dată soluţii ca acestea să nu producă dereglări cu implicaţii defavorabile asupra activităţii desfăşurate.

A fost, după cum sublinia la ceremonia de înmormântare preacucernicul părinte iconom stavrofor Grigore Conea de la Biserica ”Sfânta Ana“, ”un om cu chipul şi zâmbetul frumos“, adică un om foarte bun întrucât ”zâmbetul e sinonim cu sărutarea sufletului“. A manifestat receptivitate şi sensibilitate faţă de semenii aflaţi în nevoie. În acest context, o bună perioadă de timp s-a ocupat nemijlocit de ocrotirea a trei copii orfani de ambii părinţi, cărora li s-a asigurat masa la popota unităţii, copiii fiind consiliaţi şi ajutaţi să depăşească mai uşor acea perioadă mai puţin fastă din activitatea lor.

Despre caracterul său ni se pare a fi deosebit de ilustrativ şi faptul că l-a ajutat să se integreze social chiar pe un fost condamnat la moarte pentru un omor deosebit de grav comis la vârsta de 19 ani, într-un moment de rătăcire. În urmare cursului celui în cauză, i s-a comutat pedeapsa la 25 de ani închisoare, iar în timpul executării pedepsei, fostul condamnat a dat motive temeinice de îndreptare, ceea ce i-a atras simpatia şi sprijinul ofiţerului. Nu întâmplător, recent, acesta şi-a manifestat gratitudinea faţă de bine făcătorul său, printr-o superb coroană de flori.

Multiplele preocupări profesionale l-au făcut să uite de propria sa viaţă. Aşa se face că şi-a îndeplinit formalităţile legate de încheierea căsătoriei abia după pensionare, respective în anul 2000, prilej cu care a solicitat şi propus familiilor autorului acestor rânduri şi cea a omului de afaceri Ioan Stanciu să-I devină naşi. Ambii am socotit că unui asemenea om nu-I putem refuza cererea.

Dispariţia sa ne-a întristat atât pe noi pe care ne socotea printre cei apropiaţi cât şi pe mulţi alţii care l-au cunoscut. În faţă evoluţiilor şi drepturilor implacabile ale destinului nu putem decât să spunem şi să regretăm că finul nostru nu mai este şisă-l rugăm pe Doamne, Doamne să-lodihnească în linişte şi pace.

Condoleanţe soţiei Emilia şi tuturor celor ce i-au fost apropiaţi şi dragi.