Florile recunoștinței dăruite doamnei învățătoare Dragotă Cornelia la finalul carierei didactice!

Fulguiri de amintiri, pași înrădăcinați pe coridoarele școlii, copii nerăbdători, părinți cuprinși de emoții de nedescris, lecții pătrunse de simțul datoriei și dragostea de care este capabil un bijutier al sufletelor școlarilor, toate dau năvală în clipele despărțirii de catedră.
Când s-or fi înșiruit 46 de ani de muncă printre generațiile de școlari mici, dar cu năzuințe mari, nu-și dă seama colega noastră, Cornelia Dragotă- profesor pentru învățământ primar la Liceul Teoretic „Radu Petrescu” din Prundu Bârgăului. Sala de clasă a devenit neîncăpătoare pentru colegele ei, foștii elevi și părinți ai foștilor elevi, cu toții au vrut să aducă un prinos de recunoștință unei dăscălițe care și-a vărsat din prea plinul sufletului în activitatea didactică. Această meserie, dacă este înnobilată cu dăruire și devotament, poate să aducă florile recunoștinței, iar foștii elevi, astăzi adulți cu împliniri profesionale și de viață, vorbesc cu drag de cea care le-a luminat pașii timizi și plini de frici pe tărâmul învățăturii, a contribuit la formarea caracterelor acestora, a fost un model pentru ei, i-a ajutat să-și depășească obstacolele, să-și învingă neîncrederea și să participe activ la propria formare. E greu să faci ca un copil fragil și vulnerabil să devină un om responsabil care, la rândul lui, să știe să dăruiască societății urmași vrednici. Sub ochii vigilenți ai învățătoarei s-au perindat atât de multe povești de viață! Fiecare copil care a trecut pragul clasei, a dus cu el propria poveste, iar învățătoarea a știut să-l înțeleagă, să-l susțină, să-i dirijeze pașii pe cărările progresului. Ce ecou poate avea în sufletul copilului o vorbă bună, o privire blândă, o încurajare sau un zâmbet? Dacă copiii de atunci nu le-au uitat nici după câteva zeci de ani, atunci pot să spun că au avut o deosebit de mare însemnătate.
Aplauze, emoții, regrete, prietenii care vor continua peste ani, amintiri cu tot ce a știut să dăruiască mai frumos „o inimă de dascăl” într-o carieră didactică, urme lăsate în destinul atâtor generații ! Îi mulțumim Corneliei pentru tot ce a clădit în acești frumoși ani și-i dorim o pensie lungă, liniștită și plină de bucurii!
O inimă de dascăl
de Ilieși Ioana

Azi am rămas cu pixul roșu-n mână,
Parcă și el nu-și mai găsește rostul,
De azi, greșelile nu-l mai îngână,
În timp și-au învățat și ele costul.

Voi mai visa o vreme catalogul
În care calificative voi nota,
Dar timpul meu își va cere zălogul,
Căci tocmai eu, atunci, voi absenta...

Mi-oi aminti de voci neliniștite
Ce-aveau răspuns la orice întrebare,
Inspecții cu emoții împletite,
Dar și dorințele de afirmare.

Pereți tăcuți, catedră-nsingurată,
Rostesc silabisit: „pen-si-o-na-re”,
Iar presimțirea mea-i bine fondată:
Se-apropie vacanța cea mai mare...

Elevii din atâtea generații
Mi-au dus învățătura mai departe.
Se nasc în suflet sute de vibrații:
O inimă de dascăl încă bate...

Prof. înv. primar: Ilieși Ioana