Gabriel Chifu, lansarea romanului Marea carte a uitării la Bistriţa

 

Prietenii noştri de la România Literară sunt la Bistriţa, graţie acestui proiect amplu şi foarte frumos gândit de Ionela Nuşfelean, în echipă cu toţi cei tineri de aici care iubesc atât de mult literatura, proza şi poezia. Mă bucur foarte mult că e prezent Gabriel Chifu, prozator, eseist, director executiv al României literare, un om special, un intelectual aparte la care eu ţin foarte-foarte mult. Nu este pentru prima dată la Bistriţa, a fost de mai multe ori, a fost la inaugurarea Sălii de donaţii Nicolae Manolescu, la inaugurarea statuii George Coşbuc, am organizat împreună un festival de poezie foarte important la Colibiţa. E foarte important că sunteţi citit de aceşti tineri, de aceşti elevi foarte bine educaţi pe zona literaturii de către Ionela Nuşfelean. Te felicit pentru tot ceea ce faci. 

 

 

E prima oară când sunt la Bistriţa. Eu am copilărit într-un sat care se numeşte Bistriţa, în sudul României, din Muntenia. Sunt un mare admirator a ceea ce face părintele Pintea aici, la Biblioteca Judeţeană, şi sunt realmente bucuros să fiu la Bistriţa împreună cu aceşti domni minunaţi, şi mai ales cu domnul Gabriel Chifu, unul dintre marii prozatori pe care-i are literatura română de decenii bune. „Personajul central” se cheamă Marea carte a uitării. Fără nici cel mai mic dubiu, cred că odată cu această carte avem, în faţa ochilor şi în mâini, una dintre marile reuşite ale prozei noastre din ultimii ani. Nu e o reuşită unică, nu e o reuşită accidentală, e o reuşită care e anunţată cumva de altele, de asemenea notabile şi remarcabile, şi voi numi încă trei titluri de cărţi – Punct şi de la capăt, Ploaia de 300 de zile şi În drumul spre Ikaria. Punct şi de la capăt apărut, cred, în 2014, fapt care mă ajută să desenez intervalul de aproape un deceniu în care au apărut aceste mari trei cărţi, împreună cu Marea carte a uitării, care reprezintă patru romane de mare greutate care stau în dreptul unui singur mare autor, domnul Gabriel Chifu care, în ultimul deceniu, dar şi înainte, a reuşit performanţe remarcabile pentru proza noastră şi pentru istoria literaturii române.  Marea carte a uitării nu merge direct către miezul adânc, evoluează într-o logică a spiralei. E un roman, aş spune, în primul rând, cu mize mari, cu mize istorice, cu mize politice, cu mize legate de iubire, de psihologie, cu mize legate de filosofie şi cu mize religioase. Dar asta nu înseamnă că e un roman istoric, nu e un roman politic, e departe de a fi numai un roman politic, dar nici doar un roman psihologic, dar nici un roman cu rădăcini şi adâncimi metafizico-filosofice. E un roman – poate sunt puţin preţios în această formulare – polifonic care vorbeşte pe multe voci, un roman foarte solid, dens, bine lucrat, bine rafinat, bine cântărit. Într-o sigură frază e un roman foarte complex care tinde, care face cu ochiul ideii de roman total. Pentru că sunt convins că tuturor ne place filmul, aş spune că acest roman are şi o dimensiune puternic cinematografică. E un roman care are secvenţe ordonate într-un fel zilnic, şi asta dublat de faptul că e o mare povestire, ne ajută să vedem mai bine ceea ce nu se vede. E un roman care, prin această dispunere cinematografică, intră şi mai bine şi mai convingător în softul unei mari poveşti despre lumea noastră şi despre lumile care au născut lumea noastră. Apoi, în raport cu ceea ce e astăzi proza contemporană, cred că avem o diferenţă mare, semnificativă şi, pentru mine,  foarte lăudabilă, un mare semn de plus. E o ieşire, un mod de deviaţionism – salut această formă de deviaţionism – de a ieşi dintr-un model destul de sărac în care se scrie astăzi proză. De regulă avem un personaj destul de egocentric sau două personaje, avem cărţi ale unei relaţii. Nu e o critică numind doar unul sau două personaje ca suport pentru literatura, pentru proza care se scrie astăzi. Acolo avem chiar 12 personaje principale, avem un interval foarte mare, sunt câteva decenii bune de istorie modernă şi contemporană, mai ales de istorie tumultoasă, felul în care este dispus jocul lor, ceea ce face magia de scriitor al lui Gabriel Chifu e încă odată un semn de mare performanţă. Aş mai spune că, fără să fie, aşa cum era pe vremuri la şcoală acel arătător, e un roman despre bine, e un roman care are un miez etic, un miez estetic, pentru că e vorba despre etica din est, despre tribulaţiile de aici, dar nu e ceva demonstrativ, nu e ceva moralizator. E o carte despre bine, cum spuneam, dar şi despre binele literaturii, despre cum poate să înţeleagă sau să fie înţeleasă o epocă prin această idee de bine pe care-l face literatura. Domnul Nicolae Manolescu, unul dintre spiritele care domină această încăpere, e un pic rezervat când se spune despre această carte că are şi un fel de ancoră metafizică. Eu insist să-mi menţin această apreciere, pentru că e o carte cu puternice accente metafizice, dar aduc ceva care să îmblânzească această formulă care vine dinspre filosofie, poate şi teologie într-un anumit sens, evocând un nume care sigur vă este cunoscut şi care a fost numele unui om care i-a foarte apropiat lui Gabriel Chifu, şi anume Marin Sorescu. E un roman cu ancoră religioasă şi un roman – şi acum evoc formula lui – cu scară la cer. Aveţi în faţă un mare scriitor care este şi un mare maestru al finalurilor. Nu vă spun deloc despre acest final, dar vă spun că acest final este unul dintre marile, remarcabilele finaluri ale romanelor scrise în ultimele decenii în literatura de la noi. Ajungând la el, veţi relua, în spirală, din nou lectura cărţii, care o să vă pună o lumină splendidă asupra unei mari cărţi despre uitare, dar şi despre memorie şi veţi avea parte de o lumină cu totul specială asupra unei cărţi scrise de unul dintre marii prozatori ai literaturii române. 

 

 

Această carte este şi o frescă a oamenilor care au parcurs mai multe etape, începând cu anul 1961, până în 2004. Deci, au parcurs de toate în istoria noastră românească. Nu oricine poate să scrie o asemenea carte. Deşi autorul spune de la început că este o carte fictivă, are în ea şi multă istorie şi trebuie să fii foarte bine documentat, trebuie să fi trăit măcar o parte din acea perioadă, pentru că altfel noi, cei de astăzi – şi de aceea e marea carte a uitării – am uita sau nu am şti. Noi nu ştim ce însemna să publici în acea vreme, nu ştim ce însemna pentru un scriitor să nu-şi poată publica gândul aşa cum trebuie. Aceasta este o carte care vine ca o lumină şi ne explică faptul că astăzi suntem liberi să ne spunem cuvântul, este un drept câştigat. Pe aceeaşi linie aş fi dus şi Maratonul învinşilor pe care am citit-o şi care înainte de ’89 nu s-a putut publica în acea formulă pentru că ea conţinea foarte multe lucruri interzise şi nu se putea spune adevărul. Mircea Mihăieş spune că este „o frecă istorică, politică, morală şi psihologică”, iar Răzvan Voncu – „o mare carte a memoriei”. Într-adevăr, este o mare carte a memoriei noastre, în primul rând, a memoriei colective, apoi a memoriei acestor familii de intelectuali care, probabil, în acea perioadă erau urmărite mai mult, şi descoperim măştile şi ipostazele prin care pot trece oamenii. Spre exemplu, medicul stomatolog ajunge din „închis”, printr-o regie a Securităţii – în acele vremuri se auzeau des vorbele „Deschideţi! Deschideţi imediat! Există reclamaţii!”, iar dacă nu existau reclamaţii ţi le fabricau ei pe loc -, în cazul de faţă au pus aurul în făină, dintr-un om care a făcut închisoare, de cealaltă parte a baricadei, în Securitate. De aici ne dăm seama cum pot fi oamenii. Din punctul meu de vedere este un personaj excelent, felul în care a fost creat – Slobodan Stoianovici – un personaj care îşi duce crucea, pentru că din această ipostază încearcă să facă şi mult bine oamenilor. Poate tocmai de aceea a trecut de partea răului ca să reuşească să facă bine şi să aducă lumină. Pe undeva, am asemănat această frescă, dintr-o altă oglindă, cu totul opusă, amintindu-mi de Moromeţii lui Marin Preda, de copilul bun şi luminos care nu era înţeles de familie, el dorind să înveţe, să câştige credibilitate şi de copilul care sfârşeşte tragic când vrea să treacă Dunărea să ajungă în libertate, Mateiaş. Personajele sunt lăsate să se dezvolte, creatorul dându-le frâu liber. De multe ori în romane nu ştim care personaj ce a făcut şi trebuie să dăm înapoi paginile. Aici am ştiut clar cursul fiecărui personaj, un curs ca un fluviu, că tot vorbeam de malul Dunării, şi de această localitate înconjurată din trei părţi de ape. Fiecare personaj are un destin croit. Aici este câştigul cărţii  - şi o spun pentru cei tineri - pentru că, odată deschisă cartea, nu veţi citi doar prologul şi pe urmă finalul pentru că domnul Pătrăşcaniu v-a făcut curioşi. Veţi sta cu cartea zile în şir şi veţi sublinia, aşa cum am făcut şi eu, pentru că, într-adevăr, este o carte care merită citită, mai ales de tinerii care trebui să descopere şi o altă faţetă a lumii care este de mult. Personajele din carte se regenerează, până la final – şi nu vă spun mai mult. Mircea Mihăieş spune: „Prin acest roman, scriitorul a atins punctul de maximă tensiune al unui demers în cadrul destinului omului”. Într-adevăr, aceste destine sunt, în această Mare carte a uitării, în jurul sintagmei „iert, dar nu uit” sau de multe ori uităm ceea ce n-ar trebui să uităm. Marea carte a uitării ne aduce în actualitate o frescă ce se întinde pe mai multe decenii, care vorbeşte despre structura poporului român, despre cum am trecut prin acele vremuri tulburi, vremuri tulburi care, nu ştiu cum, dar se tot repetă şi în zilele noastre. Personajul principal vorbeşte despre faptul că lumea e strâmbă. Într-adevăr, lumea a strâmbă, iar noi putem s-o îndreptăm, iar un scriitor poate îndrepta lumea strâmbă prin cuvânt, iar cuvântul să-l transforme într-un roman fluviu.  Titlurile capitolelor, cu numele personajelor, care se modifică în funcţie de întâmplările relatate, ne reamintesc de jurnalele de altădată, scenele fiind construite cu un „migălos scenariu reconstituit şi construit deopotrivă” (şi o citez pe doamna Irina Petraş). Spre final, merită să extragem şi câteva din cuvintele spuse despre iertare şi uitare „uitarea este stăpână, regina acestui tărâm al oamenilor”. Spre final, gândul m-a dus, în  acele momente când se văd râpele roşii, la râpa roşie de la Lancrăm, unde se odihneşte şi Lucian Blaga. Este o carte care va rămâne în istoria literară ca una din importantele cărţi care aduce, timp de mai multe decenii, lumea noastră românească, cu toate faţetele ei. 

 

 

Poate că şi această întâlnire o să-i determine, măcar pe câţiva dintre cei prezenţi aici, să încerce să vadă ce e cu literatura lui Gabriel Chifu sau de ce s-a făcut dosar de autor în Mişcarea Literară.  În revistă, pe copertă, am pus o poză care cred că este semnificativă pentru felul lui de a fi, de a scrie, cu o privire serioasă şi oarecum mirată, privind undeva departe, aşa cum priveşte peste literatura pe care o citeşte şi oamenii pe care îi alege să fie evocaţi în cărţile domniei sale, cărora le evocă trăirile şi sentimentele. 

În Mişcarea Literară publicăm dosare de autor dar, de trei sau patru ori pe an, când facem numere duble, nu poţi alege foarte mulţi scriitori şi nici nu poţi să ai un program pentru a-i selecta. În general, merg pe scriitori care, totuşi, au o tangenţă cu Bistriţa, cu ţinutul acesta. Prin prezenţa lui la Bistriţa, de mai multe ori, am zis că Gabriel Chifu, prin creaţia şi opera sa, poate fi evocat în cadrul revistei. Bineînţeles, cu forţele noastre, cu oamenii noştri, colaboratori, fără prea mari pretenţii, deşi îl avem pe Gh. Glodeanu care  este un profesor şi un critic literar bun, prezent în presa literară, un teoretician, de asemenea, bun. Am făcut acest efort şi am apelat atât la colaboratori din Bistriţa – Victor Ştir sau Menuţ Maximinian -, cât şi la colaboratori din ţară, din Braşov, sau la tineri care încep să scrie şi ei, unii studenţi, dar care promit şi care sper că vor evolua în sens bun şi pe care merită să-i încurajăm că, poate, e şi aceasta mică pietricică în edificiul pe care ei şi-l vor construi cu timpul în domeniul literar. De asemenea, în revistă avem şi un poem oferit de domnul Chifu, un fragment de proză din roman şi a avut şi amabilitatea să răspundă la întrebările pe care i le-am adresat. Între timp, pentru că apărem un pic mai încet, a apărut romanul şi a avut amabilitatea să-mi răspundă şi la o întrebare legată de acest roman. Dacă în momentul interviului aveam romanul citit, poate că i-aş mai fi pus câteva întrebări chiar mai indiscrete.

Am citit cu interes Marea carte a uitării provocat şi de titlu şi, pe urmă, absorbit de conţinut, de text, dar şi de ideea acestei lumi evocate. De fapt, în cunoaşterea lumii, operăm cu cel puţin două aspecte, două entităţi: lumea care este în sine şi pe care o percepem foarte greu şi lumea aparentă după care ne modelăm noi. Cei mai tineri sunt atenţi la vestimentaţie, să fie în ton cu lumea. Dar cu care lume? Cu moda, cu modelul actual şi, poate, fără să ştie cum ar trebui să fie lumea înveşmântată în adevărul pe care-l conţine. În carte este evocată o lume din perioada comunistă, până la Revoluţie, pe care unii dintre noi o cunoaştem bine, am trăit în ea, avem amintiri legate de ea, unele chiar frumoase, dar, în general, ea este percepută într-o cheie negativă. Este o experienţă nefericită, atroce, a omenirii, experienţă în care, totuşi, s-au consumat nişte lucruri frumoase ale vieţii fiecăruia, pentru că oamenii s-au îndrăgostit, au fost naşteri, botez, căsătorii, au înmormântat pe cei dragi. Este o lume reală, o lume în care sentimentele, omenescul funcţionează dar, în acelaşi timp, sistemul îl agresează mereu şi atunci ne aflăm în faţa acestei situaţii – şi cred că este unul dintre gândurile care l-au adus pe Gabriel Chifu să scrie cartea -, şi anume că noi lumea aceasta n-o iubim, dar ne aparţine, dar pe care nu mai vrem s-o aducem peste ziua de azi, ci încercăm s-o uităm. A se ascunde de fapt în uitare, prin toate trăirile, mişcările, toate atitudinile noastre de azi, are scopul de a le arunca în neant, de a o ascunde, de fapt, cu vieţile noastre. Cartea are câteva cupluri de personaje foarte interesante care exprimă asemenea trăiri şi aici Gabriel Chifu este foarte priceput în a identifica psihologiile şi a le face funcţionale în roman, şi anume, lumea care pleacă, care ne aparţine şi care intră în uitare chiar fără voia noastră, care se îndepărtează de noi chiar cu fiinţele noastre. 

 

 

Am marea şansă să vorbesc despre un roman care tinde să-şi vădească valoarea în durata lungă a istoriei literare şi culturale româneşti. Pe ce mă bazez? Am rămas cu un reflex interesant din timpul şcolii: încerc mereu să conturez, aşa, ca din cuburi, cu fiecare lectură nouă, o imagine a literaturii noastre, socotind că o creație valoroasă îmbogățește și amplifică ansamblul moștenirii beletristice românești. M-am întrebat deci ce roman mai avem noi care nu se rezumă la un personaj principal, nici la două şi nici chiar la trei, ci cuprinde, printr-o serie de familii, cu membrii lor, în mic sau în mare, o întreagă societate. Sigur, într-un roman se optează, îndeobște pentru o societate micro, o societate a unui oraş, un oraş de provincie (ca în Ciuma lui Albert Camus), un oraş – în cazul romanului lui Gabriel Chifu – de la Dunăre, topos literar care te duce imediat cu gândul la literatura lui Fănuş Neagu, Panait Istrati, sau chiar la un alt prozator al sudului, un prozator minunat – ce păcat că şi-a lăsat romanul să curgă, fără să-i dea și urmarea –, Ştefan Bănulescu cu Cartea milionarului. Nimic, de astă dată, din toate aceste premise, jaloane dinspre alți autori. Dimpotrivă, ilustrarea unei foarte viguroase tradiţii a epicului, a naraţiunii realiste, cea care are la bază dorinţa de a oferi cititorului o lume în care să încapă şi el, cumva, cu totul (de la Stendhal încoace, mi se pare, cam ăsta este romanul, marele roman european și, după el, și american, latino-american etc.). Asta face Gabriel Chifu, spre deosebire de alţi prozatori ai noştri actuali, care nu izbutesc sau nici măcar nu-şi propun așa ceva. Şi nu e nimic de condamnat în asta, fiindcă și în roman este ca în viață: unii fac macrameuri, alţii pictează camera în care locuiesc, numai că există și alţii care vor să ridice catedrale. Gabriel Chifu vrea să ridice o metropolă, o metropolă a prozei. Și mi se pare că reuşeşte. 

Am căutat să mai găsesc aşa ceva în literatura noastră şi am descoperit, firește, în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu. Sigur, Ion este protagonistul, dar mai e și familia lui, a învăţătorului Herdelea, care, într-un fel, simbolic, este familia lui Rebreanu însuşi. Și în jurul tuturor acestora mai este restul comunității respective, în frunte cu faimosul popă Belciug, plus o serie de alte personaje, avocatul Grofşoru care e în politică și participă la alegeri, Vasile Baciu, socrul lui Ion, Avrum cârciumarul evreu... Ai acolo o întreagă lume, o lume românească a acelui moment istoric, dar și maghiari și evrei; o lume năsăudeană din apusul unui imperiu multietnic... Unde mai găsim, apoi aşa ceva, o oglindă a unui segment de societate, mărturie artistică asupra unui moment istoric? 

Am mai descoperit o lume urmărită pe dimensiunea istorică a unui secol, abordată genealogic, în succesiunea reprezentanților unei familii, într-un loc; unul nu foarte bine văzut, nici din cale afară de frecventat, datorită împrejurărilor biografice legate de destinul autorului. Am găsit-o în Cronica de familie a lui Petru Dumitriu şi chiar în Colecţia de Biografii, megaromanul alcătuit din mai multe romane, pe care același Petru Dumitriu a început să-l scrie prin 1960-1961, apoi, după vreo mie de pagini, multe extraordinare, s-a răzgândit, pentru că nu vedea nicio ieşire din stalinism şi simțea că nu mai putea continua fără să cadă definitiv în dizgrație, așa că a plecat pur şi simplu în vest, lăsând totul baltă. Romanul mamut de care vorbesc a fost recuperat abia în 2004, dar circulă și acum într-o ediție „scurtă”, probabil de nu mai mult de 500 pagini, scumpă, inaccesibilă. Şi în Cronica de familie şi dincoace, vezi, într-adevăr, o sumedenie de personaje, toate foarte bine conturate, toate de mare interes. În ambele scrieri, familiile ocupă un rost însemnat în derularea acțiunii. Și, tot așa, vorbesc despre timpul lor, despre problemele predominante, despre existențele topite în vâltoarea împrejurărilor unei istorii necruțătoare... 

Se pare că exista un mit al acestui scriitor ca exemplu de reuşită socială printre compromisurile pe care le-a făcut, scriind, pe lângă marile sale opere, şi alte romane, în ton cu epoca şi foarte în acord cu cenzura ideologică. Multă lume spunea, pe vremea când eram la liceu, că atât Eugen Barbu, de pildă, pe de o parte, cât şi Marin Preda, nu fac altceva decât să încerce să scrie mult mai bine decât Petru Dumitriu. Mai bine, da, poate, în felul lor, dar nu în aceeaşi direcţie. Cum Barbu nu a lăsat nicio carte cu un angajament similar celor amintite deja, îl las deoparte. 

Cred însă că Preda ar putea fi suspectat că ar fi încercat un soi de saga a Moromeţilor şi a lumii satului din Muntenia, dar până la urmă nu s-a înfiripat acest lucru aşa cum ne-am fi aşteptat şi ne-am fi dorit, în primul rând pentru că Preda s-a „săvârşit” prea repede din viaţă şi, în al doilea rând, pentru că planurile lui de creație se schimbau, după diverse împrejurări. A încercat să scrie Delirul, evocând vremea legionarilor și a lui Antonescu, a Războiului Sfânt pentru Reîntregirea Patriei (campania antisovietică dintre vara lui 1941 și 23 august 1944), cu un alt membru al clanului Moromete ca erou principal, unul mai colateral (al lui Parizianu), dar pe urmă s-a oprit la primul volum datorită scandalurilor politice din jurul acestui roman şi a simţit nevoia să evoce o cu totul altă lume, un alt mediu. Acum era vorba despre o lume a anilor 50, a unui intelectual ardelean, Victor Petrini, cu slujba la universitatea din Cluj, dar cariera lui academică s-a întrerupt brutal, până la urmă, Petrini a fost purtat de mareele stalinismului prin închisori, prin ocne, azvârlit apoi la marginea societății, rămânând protagonistul ultimului roman scris de Preda, cu un titlu foarte sugestiv, după cum ştiţi, Cel mai iubit dintre pământeni. 

Ei bine, acestor mari prozatori, li se aliniază acum Gabriel Chifu, în felul lui, cu propriul specific de prozator. El reuşeşte, în primul rând, să producă această lume încăpătoare, seducătoare şi, în acelaşi timp, resimţită ca un pericol cumva asumat (deși e tot una dintre lumile noastre românești, una din sudul țării). De ce? Pentru că personajele de treabă se transformă în ticăloşi, tinerii nonconformişti devin turnători, tineri care chiar promit şi sunt admirabili se îneacă în Dunăre, dorind să fugă din țară spre libertate, apoi alţii care regăsesc calea naturismului lui Jean-Jacques Rousseau şi se retrag din calea acestei tenebroase lumi sociale a suspiciunii, care e apăsătoare şi resimţită în forţă astfel, cu un ideal al purităţii în faţă. Iar din contrastul între polul opresiv al societății și strădaniile unuia sau ale altuia dintre eroi de a scăpa, de a-și găsi soluțiile, azvârlindu-se înspre iubire sau către natură, aspirând la lumea liberă sau refugiindu-se acolo, rezultă o lume tumultoasă, extraordinară, un alt univers românesc fascinant. 

Acest roman face parte din marea proză românească, am şi scris-o într-o cronică, pentru bunul motiv că umple un loc până acum netatonat de prozatorii noștri, iscând o imagine de mare dinamică și complexitate pe durata unei jumătăți de secol în care un regim politic se coace și dispare, lăsând locul altuia, şi, de fapt, luând distanța necesară, putem observa că vine ca o nouă verigă în evoluţia marelui roman social, „balzacian”, românesc. Nu este, de fapt, doar social, e şi politic, dar mai ales psihologic, atent la conturarea fizionomiilor interioare ale personajelor, are multiple faţete morale. 

Întotdeauna am crezut că, după ce termini de citit o carte, abia atunci începe ea să te lucreze. Este un proces care foate fi fulgurant și imediat, dar poate presupune și distanțe dilatate în timp. De la lectură și de la ultima lansare la care am participat pe seama acestei admirabile cărţi, la Baia Mare, romanul lui Gabriel Chifu a mai lucrat în interiorul meu şi acum îl înţeleg deja dintr-un alt unghi, un pic altfel. Marea carte a uitării porneşte de la o evidenţă pe care nu o dezvăluie decât în finalul său fulminant. Toţi suntem înghiţiţi de uitare, până la urmă, unii mai mult, alţii mai puţin, unii mai repede și total, alții treptat și numai parțial. Homer, pe care-l pomenim ca pe un uriaș începător de litere europene, aedul care a „inventat” epopeea, nici nu ştim sigur dacă a existat. Alexandru cel Mare a existat, îl mai pomenim, dar oare a fost aşa cum ni-l imaginăm noi, aşa cum a fost descris în istoriile lui de epocă, ori e mai aproape de eroul mitologic din romanele medievale de tipul Alexandriei, unde se bate cu furnicile și inventează dintr-un butoi batiscaful? Dar Shakespeare, cine era, de fapt? Ei bine, această lume românească a anilor ’60-2004, această lume care e până-n buza prezentului, va fi turtită de uitare, zice Gabriel Chifu. Să îl chiar credem? De vreme ce a scris acest roman de 600 de pagini, probă palpabilă și sensibilă de neuitare, devine evident că el se înșeală. Veţi spune că romanul e ficţiune, dar, ca orice ficţiune, şi acest roman porneşte din emoția şi din mintea unui autor care şi-a pus acolo sângele, vitalitatea, energia, inspiraţia, tot ceea ce a avut la dispoziţie. A lucrat cu toate materialele posibile. Ca Benvenuto Cellini dintr-un roman al lui Dumas, Ascanio, în care autorul spune că marele artist terminase aurul şi nu mai avea ce să vâre pe foc ca să completeze conturul statuii la care lucra şi atunci a luat de acolo tot ce avea la îndemână, alte metale, nu s-a oprit şi, până la urmă, a ieşit o statuie fabuloasă. Cam aşa e şi cu romanul. 

Romanul lui Gabriel Chifu are toate elementele unui mare roman (personaje memorabile, un univers uman și social inedit, o perspectivă narativă înnoitoare, „greutate” istorică), dar ce se întâmplă cu această lume damnată? Chiar e condamnată la disoluţie totală, la dispariţie universală? Nimic nu o poate salva? Iată că nu. Scriind un roman despre aceste medii, sortindu-le unei existențe ficționale, Gabriel Chifu îşi face o mare pomană cu lumea asta: o salvează. Este vorba, de fapt, aici, despre o altă miză decât cea a luptei pentru adevăr împotriva minciunilor oficiale vizând „obsedantul deceniu”, vremea aceea s-a dus; țelul acestei narațiuni de amplă perspectivă îmi pare mai ambițios: salvarea sufletului unei lumi în eternitate; mântuirea ei. În romanul lui Gabriel Chifu – plin de politruci roșii, de securişti şi de tot ce exista pe atunci în pestrița societate postbelică – nu preoţimea mediază mântuirea, ci, vedem asta abia în final mai clar, scriitorul. El aduce salvarea acestor personaje, cărora le vede şi părţile rele, şi părţile bune, cărora le reconstituie ansamblul sufletesc și prestația socială, pe care le reconstruieşte ca existențe umane. Nu vor fi fost toţi cei din Securitate, la origine, dentişti. Unii au fost, vor fi fost şi intelectuali care s-au salvat fizic de torționari cu preţul sacrificării sufletului, îi vor fi salvat și pe ai lor, au putut merge mai departe cu compromisurile lor, schimbând tabăra şi rostogolindu-se, odată cu lumea, în continuare. Or fi foşti tineri nonconformişti care au ajuns să scrie delaţiuni, atât de groase şi de grosolane şi de ficţionale, încât nici ofiţerii de la Securitate nu le mai credeau, la un moment dat, şi care, până la urmă, s-au erijat în mari campioni ai libertăţii, mergând în America şi venind înapoi. Şi câte şi mai câte. Am recunoscut acolo, printre eroii romanului, și tipul disperatului care își caută scăparea în alte spații. Eu vin la origini dintr-un oraş situat aproape de graniţa vestică a țării. Câţi tineri de pe vremea mea au fost împuşcaţi pe graniţă, au fost arestaţi pentru că au încercat să treacă Dunărea ori pusta și să meargă mai departe?... Nadia Comăneci a fost printre cei care au reuşit, în chiar ultimul an al dictaturii. Alţi, atâţia, n-au reuşit. 

Din acest roman nu lipseşte parcă nimic, nu lipseşte nici dragostea. Şi mi-a plăcut foarte mult pentru că dragostea, aici, nu este înfăţişată convenţional. Dragostea nu se împiedică de instituţii statornicite în acest roman. Ea îşi găseşte năvalnic drumul și nu poate fi strivită de nimic. Îmi amintesc că aşa era şi în anii 80, când nu puteau să faci comerţ, nu puteai călători, tot ce făceai era supus unei continue suspiciuni și supravegheri polițienești, dar dragostea era un teritoriu al libertăţii, te refugiai în dragoste, deseori fără oprelişti. Poate că Biserica n-ar fi încuviinţat ceea ce se întâmpla, dar asta e. Dragostea învinge totul. O spune Biblia. 

În orice caz, romanul a mișcat, a tulburat tare, cred şi eu că este un pilon solid al literaturii noastre de astăzi. Este scris într-o formulă decantată, așa-zicând „obiectivă”, naratorul vede tot, ştie tot, povesteşte fără patimă, e foarte atent la strunirea nuanţelor, şi nu se grăbește, fiind cu atât mai convingător. El nu spune că unii erau ticăloși şi alții erau îngeri. Te lasă pe tine, cititorul, să descoperi asta. M-a tulburat mult, mă tulbură în continuare, şi sunt fericit să stau astăzi aici, ca martor al unei lecturi consistente, mirabile alături de Gabriel Chifu..

 

 

Am venit la Bistriţa invitat şi cucerit de ideea doamnei profesoare Ionela Nuşfelean, de această idee a dumneaei de a apropia oamenii tineri de literatura română care este extrem de preţioasă. Eu mă simt onorat că un poem de-al meu, din cartea de debut în care chiar nu mă mai recunosc mai deloc, a fost ales ca exerciţiu de interpretare pentru cei tineri. Ideea este, repet, strălucită, e lăudabilă, trebuie s-o evidenţiem, pentru că e un exerciţiu mai profund de apropiere de literatură, nu doar o întâlnire cu 3-4 oameni vârstnici ca mine, ca alţii, care vin în faţa elevilor, le spun ceva şi totul se termină aici. Să-i apropii de carte şi să încerci să descoperi afinităţi şi să-i faci să realizeze punţi cu un text literar e un lucru care ar trebui să aibă ecou la nivelul ţării întregi. De ce sunt atât de cucerit de această idee, şi eu, şi Cristian, şi cei de la România literară? Pentru că ni se pare că literatura astăzi este într-o pierdere de centralitate accentuată şi nu mai joacă rolul pe care-l juca - din diverse motive, nu putem vorbi acum despre asta – şi pierdem cititorii. Cititorii se pot forma cu adevărat în primii ani, în anii de şcoală, când suntem tineri şi avem ceva, un burete, care acumulează foarte mult. După aceea, apare plafonarea şi lucrurile sunt pierdute. Dacă vom avea mai mulţi cititori, mai mulţi oameni atenţi la literatura română, mai mulţi oameni pasionaţi de literatura română, atunci cred că vom fi noi toţi în câştig, şi noi, scriitorii, că nu vom vorbi în deşert, dar şi publicul, pentru că literatura nu ne face mai buni, dar ne face mai subtili. Poporul e un popor al cărţii, cred eu, dar poate mă înşel. Cheia faptului că ei au ieşit biruitori din tot feluri de încercări şi supravieţuiesc este tocmai aceasta: mereu au pus în centrul universului lor cartea. Cartea te face mai subtil, este ca o hrană pentru creier care este altceva, nu-i aşa, decât hrana pentru trup. Un om care citeşte, un om care înţelege literatura, care are nevoie de literatură ca de dimensiunea sa sine qua non acela e un om mai puternic, mai complex, mai bogat. Realmente, cred că literatura ne îmbogăţeşte pe toţi. În fiecare carte o iau de la zero, încerc să mă reinventez, îmi pun nişte întrebări. Nu ştiu nimic, la început, nu cunosc personajele, sunt străine, la fel ca dumneavoastră, nu ştii ce reacţii au şi, treptat-treptat, în gală, lumea capătă şi contur, capătă şi suflet şi începe să se mişte. De fapt, e un mod de a-mi petrece timpul vieţii, atât cât mai am, aventuros. Asta e aproape ca un joc pentru mine, să construiesc lumi ficţionale care aspiră, eventual, să fie echivalenţe verbale ale lumii în care trăim. Oricum, fiecare carte este ca o apă care curge năvalnic şi îşi sapă albia, adică estetica, scriitura, arta fiecărei cărţi se inventează în funcţie de circumstanţă, în funcţie de ce am de povestit. La această carte, eu am oscilat între realismul crud şi filonul fantastic. Aici toată lumea vorbeşte despre realism, despre reproducerea cu fidelitate a lumii în care am trăit. Partea de fantastic nu ocupă decât două sau trei pagini. Dozajul acesta, reţeta aceasta este variabilă şi efectul e de fiecare dată altul, ca să nu plictisesc.