Gavril Avram: vol. „Din amintiri” – o carte din care putem învăţa multe lucruri bune

Moto: „Cine-i însetat

Găseşte izvorul

Şi-n casă de melc”

(Victoria Fătu Nalaţiu)

Un articol scris de Menuţ, dacă nu este o simplă informaţie, devine întotdeauna atrăgător. Mai ales atunci când este vorba despre copii, buni sau răi, fericiţi sau nu, dar mai ales copii văduviţi de părinţi, orfani sau părăsiţi de societate şi destinaţi astfel pierzaniei, dacă cineva nu se va milostivi de ei.

Asta fiindcă Menuţ a avut o copilăriei fericită în mijlocul unor părinţi sufletişti, credincioşi şi ţărani cu sufletul dăruit muncii, în care vedeau întotdeauna sursa sfântă a vieţii, aşa cum au crezut şi părinţii noştri.

Menuţ se implică sufleteşte în ceea ce scrie, scormoneşte în sufletul eroilor săi şi scoate la iveală esenţa strădaniei de a promova adevărul şi viaţa, de a aduce în lumină harul unor truditori pentru bine, aşa cum ne învaţă biserica.

Aşa se face că, citind articolul „Pe drumul înţelepciunii”, subiecţii soţii Avram, am dorit neapărat să citesc vol. „Din amintiri”, rod al mărturisirilor unei familii de educatori, care şi-au dăruit viaţa şi ştiinţa, gândurile şi strădaniile salvării unor copii orfani sau părăsiţi de părinţi într-o casă de copii.

Se nasc suflete dăruite de Domnul cu harul iubirii de oameni – şi dacă aceştia devin educatori reuşesc să îndrume pe căile drepte ale vieţii mlădiţe firave, care pot la această vârstă să absoarbe şi să în înţeleagă rostul iubirii şi al muncii în viaţa viitoare a omului.

Domnul învăţător Gavril Avram, născut dintr-o familie de truditori, ţărani cu cinci copii, a avut acest dar de „tutore pentru cei fără de sprijin”, dar şi înţelepciunea de a organiza în aşa fel o instituţie de ocrotire, încât ea să de vină „o mare familie”, unde viitorii adulţi să-şi însuşească şi un comportament social decent, de care vor avea nevoie în viaţă.

Ca învăţător proaspăt absolvent, ieşit de pe băncile şcolii, domnia sa a avut norocul (mărturisit în carte) de a fi numit ca director la o şcoală unde înaintaşul său fusese un organizator desăvârşit şi de unde a înţeles că poate şi trebuie să absoarbă învăţătură.

Apoi, numit rând pe rând ca director în alte şcoli (în Şintereag, Matei, Sângiorzul Nou), unde, aplicând ceea ce a învăţat… „a lăsat urme (…). A luminat viaţa comunităţii prin revigorarea activităţii Căminelor Culturale. Tot la Sângeorz este coleg cu cea care va avea să-i fie alături o viaţă: Paraschiva Păltineanu (…) O pereche frumoasă cu dăscăliţa de română, cu care îşi va uni destinul în 1958, Dumnezeu dăruindu-le doi copii: Delia şi Gabi.

O familie care, conducând destinele Casei de Copii din Prundu Bârgăului, a ştiut să fie „un umăr” pe care se aşază durerile fiecărui elev. Copiii de aici primesc dragostea părintească, primesc poveţe şi lumină”.

În anul 1969 sunt destinaşi să înfiinţeze Casa de Copii din Năsăud, unde elev ii instituţionalizaţi vor fi îndrumaţi să-şi ocupe timpul liber în „Cercuri de artă”, fiind răsplătiţi cu premii speciale. Astfel, şi-au găsit noi căi de fructificare a predispoziţiilor native, pe care să le folosească întru realizarea frumosului şi a promovării luminii în viaţă.

„Să dai din sufletul tău celor nemângâiaţi” (pag. 7)

Ca lucrătoare mulţi ani într-o instituţie de copii cu nevoie speciale – poate cei mai văduviţi ca şi categorie de oameni, am înţeles ceea ce înseamnă să dai o nădejde de viaţă celor fără de sprijin şi să luminezi cu făclia înţelepciunii un drum ce părea cufundat în bezna disperării – dar ştiu câtă trudă şi dăruire se cheltuieşte într-o astfel de muncă, pentru singura răsplată de a rămâne în sufletul viitorilor oameni, ca o faclă ce-i va călăuzi spre un liman.

Azi, citesc atâtea relatări despre copiii văduviţi într-o instituţie de ocrotire şi nu mă îndoiesc că vor fi fost şi asemenea cazuri. Pot să preţuiesc cu atât mai mult faptul că şi noi, în „Şcoala Specială Nr. 17” Bistriţa, am lucrat ca o familie în care fiecare din cele 24 de ore ale zilei se desfăşoară sub îndrumarea şi ajutorul unor cadre specializate şi nu la întâmplare. Or fi şi părinţi adoptivi potriviţi, dar trebuie „educaţi” şi supravegheaţi de către organele tutelare.

Citez un singur fapt, care m-a impresionat în mod deosebit, despre modul în care un educator (profesor) a ştiut – în baza studiilor efectuate şi a experienţei de o viaţă să se acomodeze într-o situaţie aparte, credinţelor educative.

Redau dintr-o carte a regretatului profesor George Vasile Raţiu, care înainte de pensionare s-a retras ca profesor de limba română la „Şcoala profesională Sf. Maria”, unde învaţă copiii cu debilitate mintală, cum a înţeles să le educa dragostea de neam şi să-i facă să-l iubească pe marele poet al ţărănimii, George Coşbuc.

Le-a distribuit fiecărui elev câte o strofă dintr-o poezie mai lungă (atât cât putea învăţa fiecare după dimensiunea minţii lor) şi apoi, i-a dus la statuia poetului, unde, înconjurând-o, au recitat întreaga poezie.

A fost pentru elevi un eveniment deosebit, care i-a ridicat în propiii ochi la rangul de oameni care pot da un spectacol frumos pentru public, care-i privea de pe margini – şi, desigur, o ocazie ca să nu uite că George Coşbuc a fost un poet al marilor idealuri ale poporului român.

Astfel de momente de inspiraţie se nasc în sufletul unor oameni aleşi şi educatori cu dăruire muncii pe care au ales-o, aşa cum au fost şi soţii Avram.

Mă bucur că am primit volumul „Din amintiri”, povestea vieţii şi a realizării ca educatori a unei familii de dascăli dăruiţi cauzei pe care au slujit-o cu credinţă şi cu iubire.

Închei cu un citit scris de Menuţ în acelaşi articol:

„O carte care izvorăşte din bucuria vieţii trăită întru Adevăr, întru Lumină, întru Dumnezeu. Povestea vă aşteaptă. Îndrăzniţi, nu vă fie teamă, veţi cunoaşte oameni deosebiţi”.

Acesta este volumul „Din amintiri” scris de dascălul Gavril Avram.