„Hibele”mici , care duc la cele mari

Un mare duhovnic român povestea că venise în una din zile un bărbat la el şi voise a-şi mărturisi păcatele, fiindcă zicea că are un păcat greu pe suflet.

„-Care păcat zici că te împovărează?

-Părinte, am avut un fiu şi…l-am omorât.

-Ei, nu mai spune! Şi cum a fost?

-Păi mă certasem rău cu nevasta şi am vrut s-o lovesc. Băiatul s-a interpus între mine şi ea şi l-am lovit, că eram tare furios.A căzut jos şi a murit. Am stat nouă ani la închisoare

-Creştinul, omule, nu are voie nici să se mânie, darmite să lovească! „Să nu apună soarele peste mânia voastră”-zice marele Aposol Pavel. Dar…ia spune: la Biserică mergi?

-Nu.

-Te rogi?

-Nu.

-Faci milostenii? Cum ţi-i sufletul?

-N-am făcut niciodată. Sunt sărac.”

X

Cam în aceşti parametri s-a desfăşurat mărturisirea. De fapt, fiindcă n-a fost învăţat de nimeni să meargă la Biserică, nici să se roage, ajunsese un om fără Dumnezeu.”Eram ca un dobitoc înaintea Ta, Doamne, iar eu nu ştiam”- zice psalmistul. Starea aceasta l-a făcut să fie nemulţumit de toate, să fie certăreţ şi nimic nu-i mergea bine, fiindcă-i lipsea binecuvântarea lui Dumnezeu. Nici nu se ruga, probabil că mânca fără a-i mulţumi Creatorului a toate (ceea ce e un adevărat furt), fapt care duce pe mulţi la îmbolnăvire şi moarte, cum zice acelaşi dumnezeiesc Apostol. Apoi ajunsese violent, fără să aibă habar că puşcăria îi era pe aproape . Şi nu doar că ajunse acolo era rău, ci teribila mustrare că îşi omorâse coplul, pe care alte îl iubea în felul său, oricât de negru i-a ajuns sufletul. Mai tîrziu şi-a dat seama că fără Dumezeu viaţa nu poate fi decăt iad.

Penitentul îşi mărtursea crima, regretând-o, dar păcatul de a nu cunoaşte pe Dumnezeu, a nu te ruga, a nu mege la Biserică, a nu cunoaşte mila şi binefacerea (căci un pahar de apă dăruit cu drag unui însetat oricine are) l-au dus la păcatul pe care îl credea el cel mai mare.