Horia Bădescu: „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”

Promiteam, la 13 decembrie 2011, când, la Întâlnirile Clubului SAECULUM, Horia Bădescu îşi lansa cartea de poeme “E toamnă nebun de frumoasă la Cluj” (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011), să scriu despre acest eveniment editorial. Am avut ezitări, fireste, pe care le-am depăşit în cele din urmă şi o fac acum, nu fără oarecare strângere de inimă, recunosc.

Poet, prozator şi eseist, Horia Bădescu, născut în 1943, la Arefu, judeţul Argeş, este autorul a 19 volume de poezie, 6 volume de eseuri şi publicistică, 2 romane, 17 volume de traduceri şi lista poate continua. Este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii ”Babeş – Bolyai” Cluj (1968), unde a studiat cu profesori ca Mircea Zaciu, Octavian Schiau, Iosif Pervain, Dumitru Draşoveanu, Ion Pulbere, Dumitru Pop şi alţii. Face parte din gruparea revistei “Echinox”. Şi-a luat doctoratul în litere cu teza Memoria Fiinţei – Poezie şi Sacru (1997). A fost directorul Studioului Teritorial de Radio Cluj, director al Centrului Cultural Român de la Paris şi ataşat cultural la Ambasada României în Franţa. Este tradus şi publicat în numeroase reviste literare din Franţa, Belgia, Spania, SUA, Canada, Rusia, India, Bulgaria, Italia, Macedonia, Armenia, Vietnam, Peru. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor din Franţa, membru al Academiei Francofone, membru al Centrului Internaţional de Studii şi Cercetări Transdisciplinare din Paris. Deţine premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române (1991); premiul de poezie francofonă “Leopold Sedar Senghor” (2004); Ordinul Naţional “Meritul Cultural” în grad de Comandor (2004) şi premiul “Cartea anului - Poezie” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (2007).

Aş începe incursiunea mea în lumea miraculoasă a poeziei lui Horia Bădescu prin Declaraţie de dragoste, text inclus la finul volumului în discuţie „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”, declaraţie de dragoste adresată în primul rând boemei clujene, apoi Clujului universitar, căruia i s-a dăruit poetul. O reproducem în totalitate: „Acum aproape o jumătate de veac, am intrat pe porţile Clujului. Şi Clujul m-a făcut al lui. De aproape o jumătate de veac urbea aceasta, care trece prin timp însoţită de curgerea somnoroasă a Someşului, am făcut-o a mea.

Mi-a dăruit un titlu universitar şi o viaţă bântuită şi răsfăţată de frumuseţea nebună a toamnelor sale, de lumina brumată a străzilor şi pieţelor, de amurgul portalurilor şi de magia locurilor unde se petreceau fabuloase întâmplări goliardice, mi-a dăruit misterul bibliotecilor şi miracolul prieteniei, iubirile şi tristeţile, casa mea şi pe toţi ai mei.

I-am dăruit truda unei vieţi, înscrisă într-un raft de cărţi, în urmele prezenţei mele în existenţa lui şi, mai ales, nestinsa iubire de el pe care o mărturisesc aceste poeme”.

Iată deci marea iubire a lui Horia Bădescu: Clujul şi Boema lui, Clujul şi fascinantele sale capcane romantice ale unei tinereţi veşnice şi nemaiîntâlnită, a unei vieţi puse în slujba poeziei şi frumuseţii sale.

Cu ocazia evenimentului de la Beclean despre care vorbeam mai sus, Horia Bădescu mi-a dăruit cartea sa cu următoarea dedicaţie: „Lui Valentin Falub, în amintirea anilor în care îl avea alături pe minunatul prieten Teohar”.

În acest volum am avut bucuria să descopăr, printre altele, poemul „Scrisoare către Teohar”, care mi-a amintit cu drag de omul şi scriitorul Teohar Mihadaş, mentorul Cenaclului „Saeculum” al tinerilor scriitori din Transilvania (la care participase, nu odată, şi Horia Bădescu) şi care mă adoptase ca pe un adevărat fiu al său, aşa cum părintele Steinhardt, un alt „saeculist” remarcabil îl adoptase pe poetul Ioan Pintea, căruia monahul de la Rohia i-a dăruit în plus şi harul său duhovnicesc, părintele Ioan ajungând, nu numai un mare poet, dar şi un distins preot

Iată şi poemul lui Horia Bădescu dedicat lui Teohar: „Se-ntoarse iarăşi vremea lui Fanar;/în urma noastră se destramă zona./Ce mai cafele beam la Arizona!/ E iarnă pe lume Teohar!/Ne binecuvântai atunci cu har,/dintre ninsori întruchipând madona./Nu ne păsa că ne rânjea Mamona./E iarnă peste lume, Teohar!/Nici nu ştiam să ne urâm măcar,/luceau pe noi cămăşile de raze,/pruncul Iisus dormea-nfăşat în fraze./ E iarnă peste lume,Teohar!/Să punem sufletele în pahar!/Se-ntoarse iarăşi vremea lui Fanar.”

Parcă îl văd pe bătrânul haiduc din Munţii Pindului, cum în Cenaclul Îngerilor din ceruri a pus în dezbatere „Scrisoarea” prietenului său de o viaţă, Horia Bădescu, spre folosul şi triumful limbii române.