Horia Bădescu - 80

Adrian Popescu

Și iată-ți menestrelul, iscusitul,

Horia, un fruct al dulcelui Aref,

Ronsetu-l inventase, știe ritul

rimelor prețioase, pe gerghef,

Aurul roș al toamnelor superbe

îl caută prin roua dimineții,

e alchimist și în retorte fierbe

ambrozia ce-o jinduiesc poeții.

   Ilie Rad

                                             Joia patimilor

Romanul lui Horia Bădescu, Joia patimilor. Ediţia a IV-a. Prefaţă de Petru Poantă. Postfaţă de Liviu Petrescu, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, are la bază un caz real – actul criminal al unor reprezentanţi ai Gărzii Maghiare, din 5 decembrie 1918, din Târgu Lăpuş, care au mitraliat o adunare de români din această localitate şi din satele din jur, care se strânseseră în curtea unei şcoli confesionale, pentru a lua act de hotărârile Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. (Se ştie că, în vidul de putere creat după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, Gărzile Maghiare s-au dedat la multe atrocităţi, despre unele dintre acestea vorbind, de pildă, şi Ion Agârbiceanu, în trilogia sa, Vremuri şi oameni.) Au fost ucişi atunci, pe loc, 24 de români, iar alţi 50 au fost răniţi. Moldovan Ioşka, comandantul Gărzii Maghiare, împreună cu principalii vinovaţi, au fost prinşi după masacru, legaţi şi duşi înapoia unei căruţe, până la Dej. Niciunul dintre ei nu a fost însă condamnat la moarte sau la închisoare, fiind eliberaţi în scurt timp. Moldovan Ioşka a murit în 1963, la Dej, bucurându-se de toate drepturile unui cetăţean român; acelaşi destin l-au avut criminalii Demuth Ianoş şi Kokes, care au murit tot nepedepsiţi pentru crimele lor.

Aflându-se cu treburi reportericeşti la Târgu Lăpuş, Horia Bădescu a fost abordat de învăţatorul Roman Precup, “cel cu inima cât toată Transilvania”, care i-a dat un dosar cu documente despre tragicele evenimente petrecute la Târgu Lăpuş, încrezător că poetul Horia Bădescu va face ceva pentru neuitarea acelui  masacru. Aşa s-a născut romanul Joia patimilor, a cărui primă ediţie a apărut în 1981, romanul fiind salutat în termeni elogioşi de Petru Poantă, Liviu Petrescu şi alţi critici importanţi ai vremii.

În locul unui amplu reportaj despre cele petrecute în oraşul Târgu Lăpuş, la 5 decembrie 1918, sau al unei minuţioase reconstituiri istorice, Horia Bădescu a preferat varianta romanescă, în care personaje fictive se întâlnesc cu cele reale. Petru Poantă a făcut trimitere la Liviu Rebreanu, deşi “nu este vorba de o imitaţie, ci de forţa de a face credibil estetic un eveniment real din istoria noastră, cu nişte procedee, până la un punct, similare”. Acţiunea se petrece pe parcursul unei singure zile, având un crescendo care culminează cu masacrul din curtea şcolii confesionale. Semnele prevestitoare ale tragediei care va urma sunt sugerate de fapte banale, dar elocvente. De pildă, aşa cum ţăranul Trifon Guju, din Răscoala lui Rebreanu, îşi bate coasa într-un moment nepotrivit, când nu avea nevoie de ea (“o bat ca să fie bătută”), Bartha, din Joia patimilor, îşi ia “puşcoiul uriaş pe care de ani de zile […] nu-l mai dăduse jos din cui” (p. 106).

Dar iată şi opinia lui Horia Bădescu despre propriul său demers romanesc: „Exis­tă momente în viaţa unei naţiuni, care închid în ele întreaga istorie a acesteia. Asemenea momente spun totul despre sufletul acestei naţiuni şi despre fe­lul ei de a fi în lume. Ase­menea momente se cer rea­mintite mereu, pentru puterea lor modelatoare, pen­tru datoria faţă de acei oa­meni care au dat frumuseţe şi înălţare clipelor tragice. Am scris această carte cu gândul la ei, dar şi cu gândul la noi, cei de astăzi. Pentru a ne reaminti, dar şi pentru a învăţa. Am scris această carte pentru prietenii mei din Ţara Lăpuşului, cei care m-au primit întotdeauna ca pe unul de-ai lor, pentru învăţătorul Roman Precup, cel cu inima cât toa­tă Transilvania, cel care mi-a vorbit prima oară des­pre aceste întâmplări de de­mult. Am scris despre dra­goste şi ură, despre sânge şi lacrimi, dar mai cu seamă despre străduinţa de a rămâne oameni şi fraţi”.

O carte extraordinară, pe care o recomand tuturor, spre lectură şi reflecţie.

Mircea Popa

Exerciții de admirație pentru Horia Bădescu

                Având de-a face cu „una dintre vocile cele mai originale în contextul liricii naționale” ( C-tin Cubleșan, prefațator), Horia Bădescu merita de multă vreme cartea care să-i stabilească mai bine rolul și locul în sistemul de valori al contemporaneității. Venind imediat în literatură după marele val al șaizeciștilor, poeți ai resurecției de aur, cărora le-a revenit meritul de a fi lichidat poezia patosului revoluționar de tip hei-rupist, readucând-o pe făgășale ei reale și racordând-o la marea literatură interbelică, Horia Bădescu și generația sa au consolidat și diversificat fluxul normal al adevăratei poezii românești, redându-i încrederea în sine și aroma tare de lucru bine făcut. Dacă cei dinainte au adus în spațiul literar imaginarul poetic al lui Ioan Alexandru, Ana Blandiana și  Nichita Stănescu, șaptezeciștii și optzeciștii ( între care cităm absolut aleatoriu pe Ileana Mălăncoiu, Gh.Pituț, Marcel Mureșeanu, Adrian Popescu, Vasile Igna sau Horia Bădescu) aceștia și-au manifestat cu prisosință  rolul lor de consolidare și inovare stilistică  și expresivă. Ei au fost cei care au lichidat discursivismul declamtor și rebarbativ, retorica goală și patosul steril al unei poezii ruptă de adevăratul flux existențial al realităților imaginative ale tradițiilor națșionale. Dacă antecesorii lor au avut un rol de „deparazitare  ideologică și ideatică”, cei care au venit și-au conturat menirea și vocația în adâncirera stărilor de reverie poetică, de afirmare a noilor structuri ale vizionarimului fantezist. Desigur, căile de transpunere lirică a acestui limbaj conceptual, muzical și sintetic totodată,  a fost diferit, în sensul că unii dintre noii mesageri ai poeziei au îmbrățișat mai puternic experiența avangardit- ermetică, în timp ce alții au optat pentru o regândire a vechiului lirism armonios și dătător de o muzicalitate specifică, cum a fost cazul lui Horia Bădescu. Drumul pe care și l-a asumat a fost un drum de reale și vădite performanțe, ivite din asimilarea direcției baladist- cantabile a poeziei care trăiește prin ritm, rimă și atmosferă vivifiantă.   Aici rolul lu Horia Bădescu a fost unul esențial și puțini dintre confrații săi de generație au atins treptele lirismului său. Marele său merit a fost acela de a fi păstrat structura tradițională a unei poezii care se hrănește din sursele marii mitologii populare și naționale, de a gândi și a produce  poeticitate printr-o revigorare sistematică a formelor canonice, cărora le-a conferit suplețe, armonie sonică, vivacitate, și chiar o nouă corporalitate (asta neînsemnând că ei își refuză câștigurile modernității aduse de avangardism. Precum inovații formale și prozodice proprii). Poezia practicată de Horia Bădescu se înscrie în mod firesc pe albia modernității de structură a epocii, la receptarea și afimarea cărei modernități contribuie în chip esențial. E o poezie care se își tfrage sevele din huma prospătă a lirismului contemporam, dar și din aluviunile  bogate în sugestii ale unei moșteniri culturale active ( a se vedea cărțile sale despr e sacrul în poezie sau despre câțiva poeți interbelici), o poezie care merge direct la sufletul cititorului prin frumoasa haină lirică în care e îmbrăcată, prin tăietura  fantezistă a unei ideații febricitante,  a unui ceremonial liric de substanță, transpus  printr-o vădită eleganță a frazării, prin conciziunea și limpiditatea exprimării și metaforismul de înalt nivel. Stilul său de lucru nu vizează neaparat epatarea cititorului prin abstracțiuni și paradoxuri șocante, ci mai degrabă prin somptuozitate și frăgezime lingvistică. Dacă direcția dintâi poate fi admirată prin atitudinea paradoxală a logicii formale implicate, cea de a doua este cea care conferă gravitate și dramatism  consubstanțial, de semantism plastic, subsumat dimensiunii spirituale a ființei.  Acest lucru încearcă să-l demonstreze prin noua sa carte criticul și istoricul sătmărean Alexandru Zotta, analist minuțios și atent al detaliului artistic conceptual și formal, preocupat de disecția microscopică și  expertiza  infinitizimală a produsului artistic,  așa cum îl cunoaștem din  cărțile sale de Intermitențe critice. Noua sa întreprindere critică, intitulată Exerciții de admirație. Însemnări despre creația lui Horia Bădescu  (Iași, TipoMoldova,2021), se constituie ca o integrare a fragmentului într-un tot. Nu e o carte gândită de la început ca o sinteză critică, ci o carte care se constituie prin aglutinarea unor texte deja scrise cu diferite ocazii și împrejurări despre creația lui Horia Bădescu, văzut ca unul dintre scriitorii săi preferați. Având ca obiect una sau alta dintre laturile care caracterizează scrisului lui Horia Bădescu, ele au spontaneitatea, viociunea și atașamentul scrisului care i-au încălzit imaginația în momentul lecturii, având prin rmare ascendentul unei maxime sincerități. Sunt adunate la un loc texte despre poet, eseist, prozator, traducător, într-un mănunchi de opinii, care dau, în ultimă instanță, imaginea unui univers liric bogat și semnnificativ. E vorba de un adevărat drum  al descoperirii inefabilului poetic pe etape, într-o succesiune aleatorie, dar perfect adaptată subiectivității sale de moment.  Adâncirea în poezie e văzută ca o atapă de mare emergență imagistică a cărei forță vine din frumusețea și noutatea limbajului poetic, din descoperirea acelor modalități lirice care să-l exprime cel mai bine și într-o formulă de originalitate proprie. Toate acestea pot fi urmărite cu  decență și seriozitate, într-un stil critic cursiv, debarasat de prețiozități și formulări epatante,  prin apel la la câțiva comentatori de forță ai gândirii lirice din arsenalul internațional până la exegeți contemporani ai operei poetice a lui Horia Bădescu, scoțând în relif preocuparea acestuia de a-și construi un limbaj poetic propriu prin apelul la forța emoțională a unor specii poetice tradiționale, precum balada, romanța,  sonetul,  cântecul liric, clinda, psalmul, bocetul s.a.,operație numită e de autor a căutării  „rădăcinilor limbajului poetic”. Nu e mai puțin adevărat că în acest domeniu Horia Bădescu poate fi considerat un inovator, prin apelul la noi formule de expeimare, precum ronsetul, stilul trubaduresc, decameronic. Trecute printr-un creuzet propriu, aceste specii beneficiază de o revigorare radicală,  cu virtuozități formale proprii, ridicate la nivel de adevărată artă. Ținând cont de rafinamentul și perfecțiunea atinsă de poet, poezia lui Horia Bădescu are avantajul de a se hrăni și din câteva mituri fundamentale ale artei în geneal și de a ridica raportul lor cu imanentul, cu metafizicul și esteticul la formulări devenite locuri comune. În capitolul  „regândind unitatea metafizică a lumii” autorul explică pe îndelete atracția poetului spre aceste structuri de „poetică baladescă” și de poezie goliardică, stăruind asupra formei de „ronset”pusă în circulație de poet. Aceste trăsături sunt adâncite în capitolul intitulat „Metaforă, metafizică, metanoia” adâncind liniile unui portret liric obsesiv, în stare a argumenta demersul „exercițiului de admirație” instrumentat. Nu mai puțin  demn de urmărit este efortul autorului de a defini liniile directoare ale eseistului și prozatorului Bădescu, pe care îl plasează sub formula „o fenomenologie a așteptării”, apelând la virtuțile motivului dublului și a prozei cu tentă de roman istoric și detectivist din Zborul gâștei sălbatice.  Foarte atent este autorul cu dimensiunea francofonă a scrisului lui Horia Bădescu, precum și cu semnificația conținută de cele mai recente scrieri ale acestuia, preocupat să restituie fie imaginea copilăriei, fie cea a senectuții meditative, unde predomină memorialistica cu caracter autobiografic   ca în romanul Dincolo de amintire, fie notația vie a literaturii de călătorie din volumul Poduri și vămi  sau  Căderea din rai. Stădania lui Al.Zotta e de a reface fundamentele creației lui Horia Bădescu, poet profund și  prozator înzestrat prin accentul pus pe latura existențialistă a unei creații, hrănită din „descinderea timpurie a acestuia în mitologie, descoperirea și asumarea dimensiunilor mitice ale ființei și ale universului”,  a unui scriitor avid de cultură, de noutate, de cunoașterea bătăliilor estetice ale contemporaneității, de menirea și suflul metafizic al creaței. Identificând și explicitând rolul de permanță  al acestei creații, răspunzând liniei valorice de adevărată artă  pe care o pune în circulațiea scrisului de profunde semnificații al lui Horia Bădescu, Al.Zotta deschide marile perspective ce pot sta la baza unui demers monografic viitor, o carte care-și are rolul ei de precursor și de  frapată actualitate.    

     Andrea H. Hedeș

          Fericit orașul, fericit poetul!

Nu sunt mulți acei oameni care sfințesc locul, și sunt și mai puțini aceia care rămân în conștiința publică, marcând-o. Probabil doar Ursitoarele și Muzele știu cum pot fi atinse firele sufletelor, ale sensibilităților, astfel încât o personalitate culturală înaltă să „spargă” turnul de fildeș sau zidul cu care se înconjoară, trufașă, în zilele noastre, cetatea și să pătrundă în ceea ce se cheamă, pe nedrept zeflemitor, pop-cultura, adică să ajungă la sufletul celor mulți, necoborând ștacheta. Cred că în Transilvania au reușit acest lucru doi poeți: Horia Bădescu și Ion Mureșan. Balada romanticului Horia Bădescu închinată burgului – capitală a culturii transilvane va rămâne pentru totdeauna parte din blazonul Clujului. Fericit orașul, fericit poetul!

 Îl cunosc pe Horia Bădescu de destui ani. Spre deosebire de majoritatea celor care pot spune acest lucru, eu am făcut-o mai întâi prin intermediul poeziei domniei sale, cheia de aur fiind E toamnă nebun de frumoasă la Cluj, un volum cu o grafică excepțională și cu versuri la fel. Odată cu prima cronică, scrisă de mine la acest volum, s-a înfiripat și ceea ce sper că pot numi o frumoasă prietenie. Horia Bădescu a avut încredere în cineva aflat la început de drum, așa cum eram eu, astfel încât să mă invite să vorbesc, alături de personalități marcante ale culturii noastre, la una din lansările de carte ale domniei sale, romanul foarte special Zborul gâștei sălbatice. Îi mulțumesc și pe această cale.

 Mai avântat, mai acut, mai incandescent, odată cu trecerea timpului, precum vinul de viță nobilă, Horia Bădescu se redescoperă, se reinventează, se regăsește, provocându-ne să îl urmăm în nebănuita, nebuna frumusețe și ardere care este este literatura.

 La Mulți Ani, Horia Bădescu!

Irina Petraș

Horia Bădescu și Viețuirea prin Carte

Într-o noapte de iarnă, un călător, acesta era titlul unei cronici mai vechi (împrumutat de la titlul cărții lui Italo Calvino Se una notte d'inverno un viaggiatore) prin care îl sărbătoream pe Horia Bădescu la 75 de ani. Se potrivește chiar mai bine acum, la sărbătorirea octogenarului, când „iarna” culturală pare și mai aspră. Bogata călătorie a poetului, prozatorului, eseistului prin nopţile vremurilor mereu vitrege a dobândit un și mai apăsat înțeles de manifest în numele Cărții, al Culturii.

Acum, când antologia Cărțile viețuirii a ajuns la volumul al 5-lea, Rana ascunsă-a fiecărei zile, îmi dau seama că titlul spune mai mult decât pare la prima vedere. Cărțile nu doar însoțesc viețuirea ca martori ai trecerii, ci viețuirea însăși are loc prin Carte, ea dă valoare și sens vieții și morții. Raportul dintre trăit şi rostit este reversibil într-un mod aparte, preamărind întotdeauna Verbul prin discretă opoziţie la o lume care şi-a rătăcit farmecul.

Modul în care îşi răspund vârstele poetului vorbeşte despre consecvenţa şi echilibrul unei voci lirice, tentând acomodări cu ambiguitatea unui univers în destrămare. În poemele tinereții, vitraliile sunt înalte, pline de culoare, iar poemul se desfată în de sine, cu superbia celui care, ştiindu-se trecător, are acces la veşnicii. Cântarea încă mai este o cale dăruită omului pentru a-şi păstra subiectul sub invazia obiectelor lumii. În Furcile caudine, geamul sumbru al realului priveşte el în interiorul poemului şi îi ameninţă armonia. În De la o zi la alta, vitraliul revine, dar e fisurat, cu ochiuri oarbe. Ubicuitatea răului accidentează spaţiul poemului într-o viziune sincopată bacovian. Lumina blagiană abia mai pâlpâie în spatele umbrelor.

Simțindu-se „rază pipăind întunericul/ înainte să se-nchidă / rănile zilei”, știind, cu luciditatea calmă a crepuscularului, că „În rana ascunsă-a fiecărei zile / începutul și sfârșitul stau față”, iar carența de viitor a lumii se confundă cu cea a ființei, poetul nu-și pierde mirarea, fie ea și îndoită. Oricât de întins şi implacabil, deşertul este tulburat în atotputernicia lui de „picătura de rouă” a Cântecului: „Între răsărit și apus,/ lumina,/ între apus și răsărit,/ întunericul;/ un singur drum și o însoțire/ despre care doar memoria/ și tăcerea/ ar putea vorbi./ Bucură-te de clipele care cad/ împreună cu tine/ în palma deschisă-a mirării!/ Niciodată/ atât de bogată în pustiul ei/ nu ți-a fost viața!”

Multe dintre versurile sale ameninţă să devină, cum spuneam altădată, rostiri anonime: „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj”; „E seară-n lume; poate şi în noi/ îşi coace noaptea-ntunecatul mugur”; „Scad zilele, scădere e în toate”; „Un amurg obosit îmi e trupul”; „Simt veacul cum se zgribuleşte!”; „Te poticneşti de lume ca un orb/ cad lucrurile-n ele şi te sorb/ lumina e de untdelemn şi moarte…”; „O eroare veacul/ ori îngenuncheata ta/ înţelegere?/ Nu socoti”.

La mulți ani!

Vasile Igna

MARILE ELEUSII

(puțină istorie literară)

Eram în cel de-al doilea an (din cei douăzeci și cinci) ai „apostolatului”meu la Editura Dacia.  „Complotasem” cu directorul editurii, poetul și marele risipitor, Alexandru Căprariu, să facem din 1971 anul „desantului Echinox”, al cărui cenaclu și revistă impuseseră nu doar un aer proaspăt și dezinvolt în literatura Clujului, ci și câteva individualități ale căror virtuți artistice certe impuneau o confirmare cât mai mai grabnică și mai largă. Proiectasem o colecție de durată, cu înfățișarea grafică unitară și alesesem pe primii opt debutanți: cinci poeți (trei români: Horia Bădescu, Adrian Popescu, Ion Mircea; un maghiar, Irinyi Kiss Ferenc, și un german, Bernd Kolf), un prozator (Eugen Uricaru), un critic literar (Marian Papahagi) și un dramaturg (Mircea Ghițulescu). Nu ne făcusem iluzii că vor putea apărea toți în același an, dar ne îngrijisem ca, măcar poeții, să fie cuprinși cu toții în „planul ferm” al editurii. Coperta de colecție, datorată  lui  Octavian Cosman, atunci grafician interimar la Dacia, avea să înveșmânteze, într-un tipar grafic identic, patru din cele cinci  cărți de debut, dar nu si pe cea a lui Horia Bădescu.

Nu erau vremuri decât aparent liniștite acele prime șase luni ale anului 1971.Cum aveam să aflăm peste puțin timp, era intervalul între adunarea norilor și pornirea furtunii. La mijlocul anului aveau să fie publicate „celebrele”, dar de foarte tristă amintire, Teze din iulie ale PCR, care, puneau capăt relativei relaxări ideologice de după 1968. Ele au bulversat întreaga societate românească, dar efectul a fost paralizant, pentru tot ceea ce, potrivit noii doctrine, avea legătură cu „ideologia”: literatura, artele plastice, muzica, cinematograful, cercetarea istorică etc.

Începând din februarie-martie, ritmul predării în tipografie a scăzut simțitor, vederea  cenzorilor a devenit mai ascuțită, orice tentativă de nouă asociere sub aceeași emblemă (cenaclu, grupare literară etc) era privită cu înnoită suspiciune. Patru din cele cinci cărți de poezie ale echioxiștilor apăruseră deja pe la jumătatea lui ianuarie, iar Marile Eleusii aștepta gata pregătită pentru intrarea „în producție”. A așteptat câteva luni și a apărut, dacă nu mă înșel, pe la mijlocul lui iunie. Cu o copertă realizată de același Octavian Cosman, dar fără însemnele „colecției”, inafară poate de celebrele sale „acvarii” cu siluetele lor similihieratice.

De ce rememorez toate acestea într-o împrejurare în care  obiectul admirației este Horia Bădescu?

Pentru că bagheta unui dirijor diabolic, a reușit să destructureze „trinitatea” poetică inițială a Echinoxului (Horia Bădescu, Adrian Popescu, Ion Mircea) imaginată de mentorii cenaclului și ai revistei (Ion Pop si Marian Papahagi) și  asumată ca atare de editură. Aparent, una din cele trei ramuri ale copacului numit Echinox a rămas în umbră. În realitate, creanga Marilor Eleusii crescuse la fel de îndrăzneață, astfel încât, împreună cu Umbria lui Adrian și Istm-ul lui Ion Mircea, vor adeveri, peste mode și timp, nu doar timbrul și sevele diferite ale fiecărei voci, ci și indelebila lor cosangvinitate.

 Ceilalți, Eugen Uricaru, Marian Paphagi și Mircea Ghițulescu, aveau să aștepte anii 1974, 1976 și 1978 pentru a-și vedea publicate primele cărți.

Dincolo de aceste circumstanțe, care țin de o istorie literară nu tocmai anecdotică, Marile Eleusii sunt, fără nici o îndoială, momentul inaugural memorabil al unei ceremonii poetice care durează de mai bine de o jumătate de veac și care a marcat profund parcursul poetic al lui Horia Bădescu, circumscriind și definind un teritoriu literar distinct,coerent, inconfundabil. Recitiți, sprea aducere aminte, ultimul „cânt”, al X-lea, al poemului-oratoriu Marile Eleusii și veți găsi acolo, în germene, aerul de sărbătoare fără început și sfârșit al tuturor cărților sale de poezie. E un periplu cu ochii mereu deschiși spre Înalt, dar cu urechea plecată întru ascultarea vuietului dinlăuntrul Sub/Pămâmtului, în limburile lui infinit suprapuse, unde coborîrea este eagală cu urcarea și urcarea cu plutirea.

Nu altfel decât la înaintașii noștri greci, Marile Eleusii sunt o sărbătoare esențialmente htonică, o celebrare a Pământului, iar dezlegarea marilor lor mistere nu sunt doar rituri de inițiere, ci, mai ales porți de intrare în ființa lăuntrică, acolo unde aceasta se întâlnea cu neființa, spusul cu nespusul, curgerea timpului cu difuziunea lui în eternitate. O adorație neîntreruptă, acompaniată de discreție și cumpătare. Iată de ce, nici un alt titlu nu i s-ar fi potrivit mai bine acestui periplu de mai bine de un jumătate de veac, cu numeroase popasuri, dar cu nicio întoarcere înapoi, decât cel pe care i l-a destinat poetul însuși: Cărțile viețuirii. 

Viețuire îndelungată, dagă Horia!

Nicoleta Milea

Horia Bădescu,  florilegiu!       

            Poet, eseist, publicist, romancier, traducător…, Horia Bădescu este mărturia vie  a devenirii și dăinuirii literaturii, ca dat existențial, dar și ca raportare a condiției la patosul cunoașterii, al trăirii, al rostirii și al simțirii. Axa personalității sale, multiplicată în orbita Logosului,  într-o epocă în care cultura trăiește tot felul de mutații, îl înscrie pe octogenarul creator de frumos, Horia Bădescu, în generația de aur a literaturii noastre.

Unitară și unificatoare, concepția sa estetică este reprezentativă pentru centrarea în jurul eului originar, el însuși ziditor de valori. Poezia, după propria-i mărturisire, „este expresia reacției spiritului la provocările existenței”. El nu comunică sensuri, ci stări, proiecții ale tensiunii spiritului. Înfiorat în fața miracolelor firii, rămâne fundamentală rostirea pentru înțelegerea operei autorului: „Ceea ce spune/ ochiul/ e ființă/ Ceea ce spune/ auzul/ e mișcarea// Ceea ce spune/ Cuvântul/ - ascunsa trudă de-a exista!”

Cititor candid și înțelept, iubitor de cunoaștere cucerită pas cu pas, parcurgându-i volumele scrise de-a lungul vieții, am fost și sedusă, și convinsă de virtutea esențială a operei Domniei Sale: „Marile Eleusii”, Cluj, Ed. Dacia,  1971; „Nevăzutele urse”,  Cluj, Ed. Dacia, 1975; „Cântece de viscol, balade”, București, Ed. Eminescu, 1976; „Anonimus”,  Cluj, Ed. Dacia, 1977;  „Ascunsa trudă”, București, Ed. Eminescu, 1979; „Recurs la singurătate”,  București, Ed. Eminescu, 1982; „Stare bizantină”, balade, Cluj, Ed. Dacia, 1983; „Apărarea lui Socrate”, București, Ed. Eminescu,  1985; „Anotimpurile”, București, Ed. Eminescu,  1987; „Furcile caudine”, București, Ed. Eminescu, 1991; „Lieduri”, Cluj, Ed. Dacia, 1992; „Fierul spinilor”, Cluj, Ed. Mesagerul, 1995; ”Ronsete” Cluj, Ed. Clusium, 1995;  „A doua venire/Le deuxième retour”, Oradea, Ed. Cogito, 1996;  „Ziua cenuşii”, București, Ed. Eminescu, 2000; „La salle d’attente/ Sala de asteptare” (ediție bibliofilă), București, Biblioteca Sadoveanu, 2003; „De la o zi la alta/D’un jour à l’autre”,  Cluj, Ed. Casa Cărții de Știință, 2006; „Pielea îngerului”,  Cluj, Ed. Limes, 2008; „Vei trăi cât cuvintele tale”,  Cluj, Ed. Dacia XXI, 2010; „Un înger răstignit pe gură”, Iași, Ed. Tipo Moldova, 2011; „Cărțile viețuirii”, Cluj, Ed. Eikon, 2013; „Decameronice”, Cluj, Ed. Școala Ardeleană, 2017;  „O noapte cât o mie de nopți”, roman, Limes, 2011; „Roulette russe” (poeme, Ed. L’Herbe qui tremble, 2015), „Zborul gâștei sălbatice”, roman, ed. a II-a, Școala Ardeleană, 2015; „Le poème va pieds nus”, poeme, Ed. l’Arbre à paroles, 2016; „Doar din pământul patriei”, eseuri, Școala Ardeleană, 2018; „Joia patimilor”, roman, ed. a IV-a, Școala Ardeleană, 2018;  „Căderea din Rai”, memorialistică, Școala Ardeleană, 2020; „Poduri și vămi”, memorialistică, Școala Ardeleană, 2020; „O sută și una de poezii”, poezie, Editura Academiei Române, 2020; „Dinaintea ta merge tăcerea”, poezie, Școala Ardeleană, 2021; „Între Scila și Caribda, încotro?”, eseuri, Școala Ardeleană; „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj. Poeme alese și rostite de autor” (ediție revăzută și adăugită, Școala Ardeleană, 2022); „Rana ascunsă a fiecărei zile”, Colecția Echinox, Cluj-Napoca 2023.

De la versul reverberator: „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj!” până la „Rugă pentru limba română”, revelare a actului de cunoaștere și mântuire prin limbă, de la „Marile Eleusii” la „Rana ascunsă a fiecărei zile”, citind oricare dintre cărțile sale, care ne hrănesc mintea și spiritul, înțelegem, admirăm și prețuim felul în care s-a slujit de vocație, de  noblețe, de o capacitate de trăire simpatetică excepțională, pentru a surprinde și a transmite vibrația existenței în toată desăvârșirea estetică.

La ceas aniversar, cu plecăciune, prețuire și recunoștință - Model întru destine literare- LA MULȚI ANI, Domnule Horia BĂDESCU!

Vasile V. Filip

O zi pentru Horia Bădescu

Pe Horia Bădescu l-am cunoscut prin 1976, când amândoi mai eram încă tineri: eu –student la Filologie, prin anul II (sau I?), el – redactor la Radio Cluj, coleg acolo cu consăteanul meu Traian Bradea (poate chiar acesta să ne fi mediat cunoștința). Dar o anume legătură s-a înfiripat între noi abia mai târziu, în jurul Casei de Cultură a Studenților, care adăpostea, în acea primăvară, faza națională a Festivalului Primăvara Studențească. Și s-a întărit, această legătură, în toamnă, când el acceptase sarcina de a coordona un grup de studenți filologi, din care făceam parte, în vederea pregătirii unui colaj de versuri pe tema Războiului de Independență, colaj ce urma să se încadreze ceremoniilor centenare din anul următor, 1977. În timp ce el mă descoperea și mă încuraja ca recitator și actor amator, eu îl descopeream ca poet.

Se întâmpla asta, așadar, într-o „toamnă nebun de frumoasă, la Cluj” – sintagmă ce-i aparținea, dar pe care și-o asumaseră mai toți colegii mei de studenție (sprijinită fiind și de  muzica folkistului Vali Șerban). Horia Bădescu, deși venit de peste Carpați, era identificat, încă de pe atunci, cu Clujul universitar.

Ca gânditor profund asupra capodoperelor culturii populare (care, se întâmpla să mă preocupe și pe mine), l-am descoperit vreo 10 ani mai târziu, în 1986, fascinat fiind de eseul său Meșterul Manole sau imanența tragicului. „A trăi tragic – scria acolo Horia Bădescu -, a trăi din perspectiva conștiinței tragice înseamnă a da ființei cea mai înaltă valoare, înseamnă triumful omului asupra propriei lui finitudini”. Și a tot ce-l înjosea și-l umilea atunci, în acel deceniu întunecat, aș putea adăuga azi.

Peste alți ani, prin 2011, mi-a dăruit la Bistrița „cu bucuria unei reîntâlniri după atâta vreme”, volumul de versuri Vei trăi cât cuvintele tale. Deși nu m-am exprimat niciodată public despre ele, versurile sale au cântat cu ecouri lungi în sufletul meu. Au cântat stins, asimilând tragismul Meșterului, același tragism pe care (cu durere o spun) pe Meșter, suficiența și tot mai crasa noastră superficialitate, l-au îngropat nu doar sub molozul uitării (asta se mai întâmplă), ci chiar al obtuzelor acuze de crimă; dar pe el, pe Horia Bădescu (și o spun acum cu mândrie) același tragism l-a impus în cultura franceză.

Și totuși, sentimentul singurătății și finitudinii ființei nu l-a părăsit nicicând: „O zi/ o singură zi - /dar cine putea să ți-o dăruie?/ O zi/ întreagă - /cine de ea s-ar putea lipsi/ pentru tine?/ O zi/ doar a ta/ n-ai avut niciodată.”

Poate acum, la rotunjirea vârstei unei mâhnite înțelepciuni (nu doar a ta, ci – aș vrea să cred – , și a nostră, măcar în parte), poate chiar asta să fie ziua de care n-ai avut parte niciodată, Horia Bădescu!

Olimpiu Nușfelean

Elegant și profund

Legat de revista clujeană Echinox, poetul – și prozatorul, dar și eseistul - Horia Bădescu s-a așezat de la început sub semnul evoluției sub Marile Eleusii, în care trupul de pămînt (al cuvintelor?) se va purifica, într-o neașteptată uimire generată de o aprindere a sensurilor „mai sus” decît în obișnuințele/ plăcerile diurne, sau chiar de rostirile spiritului, în imponderabil, într-o așteptare nevindicată, atinsă de un panteism blagian:  „Și iată va fi vînt și trupul tău va fi/ albastrul unde ne-om înzăpezi./ Și iată carul mare va înstela mai sus/ de sfîrcul moliciunii și gura de Iisus./ Și iată va fi spaimă și lunecări vor fi/ uitîndu-ne să trecem din noapte către zi,/ un timp ce va să vină și nu va mai veni/ și mîine va fi astăzi și nu- l vom întîlni. (…)/ tu te- ai topi în frunze, eu pînă sub pămînt; (…) / și te-aș cuprinde-n brațe cu crengi și cu noroi/ uitînd că paradisul a început cu noi.” (Marile Eleusii) Avea dreptate criticul literar Victor Felea să-l vadă pe poet mai mult ca „un romantic sentimental”, cultivînd „un melos infuz, fermecător si persistent”, un cîntăreț, cum s-ar zice,  al „marii treceri, hrănit cu otrava divină a contemplației și oferindu-ne o lirică ceremonioasă”. Dar poetul este mai mult decît atît, e și un artizan, un recuperator de formule poetice dintre cele mai neașteptate, truditor elevat la reașezarea poeziei în inima cetății. Poezia este ceremonioasă în sensul solemnității, al mizării pe marile comportamente poetice, pe care le regăsim atît în textul poetic infuzat de baladesc, dar și în prezența „diurnă” a poetului, elegant și profund, cum poezia aspiră să fie „elegantă” și profundă (mai presus de orice experiență estetică). Amabil și afabil, ferm  în servirea și rostirea poeziei, smerit și dominant în exercițiul scrisului său. La ceas aniversar, îi urăm să-i fie pana mereu vie și fermecătoare!

Alexandru Zotta      

Poezie și prietenie

Cu toată similitudinea efectelor asupra ființei, apartenența la aceeași generație,  experiența  existențială și spirituală dobândită „sub trei dictaturi”, cum se exprimă un confrate nonagenar, adică prin trei sisteme  social-politice și contexte culturale diferite   nu explică în destulă măsură atracția și apropierea de creația și personalitatea lui Horia  Bădescu, pe care am resimțit-o  de la  primele contacte cu poezia lui. Există o diferență considerabilă conținută în talentul și cultura pe care acesta le deține  și le valorifică din plin și străduința de a percepe și a comenta o creație literară și o activitate  culturală și diplomatică  exemplară, dincolo de contextul istoric parcurs.

Este poate „o întâmplare a ființei mele” cum spune Nichita Stănescu, faptul că ne-am împrietenit  cu destul timp înainte de a ne cunoaște personal. Pentru că de Horia Bădescu și de creația lui m-a  apropiat  poezia; proveniți din  părți diferite ale  țării, formați în centre culturale  diferite ne-am întîlnit și ne-am cunoscut  personal destul de târziu,  la  intersecția geografică și, mai cu seamă, culturală a acestor arii . Și nu într-o „toamnă nebun de frumoasă”  și nici măcar la  Cluj, ci pe la  Baia Mare și Satu Mare, sub streașina de apus a țării, cum îmi place să numesc acest spațiu.

Întâlnirea  nu s-a petrecut la începuturile  creației lui, ci destul de târziu;  dar atracția de-a dreptul provocatoare a Ronsetelor și altitudinea modelelor  umane exemplare aduse poetic în sfera  percepției autohtone m-a îndemnat să-i caut începuturile și să parcurg cu nedisimulată bucurie paginile întregii lui creații, și nu numai  literare.

 Că a fost pentru mine o bucurie să citesc poeziile izvorâte nu din întâmplările  biografiei sau ale istoriei, dezvăluite la timpul lor în edificatoare volume de memorii și eseuri, și nu din cele deformate de restricțiile canonului impus ideologic,  ci din adierile câmpiilor eleusine, din adevărul și frumusețea creației anonime, al doinelor și baladelor, din resursele lirice descoperite dincolo de naivitățile și poticnirile lingvistice ale premodernilor, urmând cursul celebrului Testament, ori  din orizonturile  întrevăzute de  pașoptiștii noștri  talentați și vizionari, din baladele și  pastelurile pillatiene ori  din  enigmaticele contururi  geometrice barbi(li)ene. 

Când  îți alimentezi  inspirația  din astfel de izvoare și le  răspunzi îmbogățind registrul lor  de trăiri  prin cuceririle timpului  nostru,  nu dezvălui oare condiția estetică a literaturii, natura  poeziei și rostul ei în alcătuirea ființei?  Și atunci cum să nu te  atragă  o astfel de poezie și să nu te facă prieten al ei?  Că s-a întâmplat  să mă facă și prieten al autorului, este  în primul rând  meritul lui, că  a receptat însemnările mele de-a lungul anilor despre creația sa, adunate deja într-o carte,  și că  mi-a  acceptat compania în câteva  fugare întâlniri. Ajuns la treapta octogenară a vârstei,  alături de încântătoarele versuri,  alcătuite și în limba lui Voltaire, cu tolba plină de numeroase, valoroase și pe deplin meritate  distincții  acordate în țară și peste hotare,  poetul ne-a oferit recent, alături de reluări și întregiri  de scrieri anterioare,  un volum de eseuri de un dramatism  zguduitor pentru condiția actuală a ființei:  Între Scila și Caribda. Încotro? ,   o contribuție  cetățenească  de prim rang la tezaurul  experienței de viață și de cunoaștere   al acestei  generații unice  în istoria  noastră și a lumii.  Ignorată pe moment de contemporaneitatea cucerită de  celeritatea  și materialitatea existenței, orbită de corectitudinea politică  și de globalizarea  depersonalizantă,  afectată de  destule alte maladii ale istoriei, lumea poate descoperi în scurt timp  adevărul  reflecțiilor acestei generații, valoarea și utilitatea ei pentru  depășirea conflictului între civilizații și pentru proiectarea viitorului.

Gheorghe Glodeanu

Vei trăi cât cuvintele tale

Cum marile opere ale literaturii nu îmbătrânesc niciodată, suntem tentați să credem că același lucru este valabil și pentru autorii din spatele lor. Din păcate, nu este așa, omul neputând înfrunta marea trecere, ceasul care ne măsoară destrămarea. Singurul lucru care ne rămâne la îndemână în confruntarea cu timpul implacabil este conservarea tinereții spirituale. Pornind de la asemenea premise, este greu de crezut că reputatul poet, prozator, eseist și traducător Horia Bădescu împlinește optzeci de ani. Cu atât mai mult cu cât omul aflat sub vremi și-a păstrat nealterată finețea intelectuală. La acest ceas aniversar, Horia Bădescu este autorul unei opere impresionante. Un creator care măsoară trecerea timpului prin cărțile publicate. Vei trăi cât cuvintele tale, ne avertizează în chip programatic titlul volumului de versuri publicat în 2010. Este vorba de creațiile unui autor înzestrat cu har, care a fost vizitat de îngerul inspirației. Numeroasele sale volume de versuri sunt niște Cărți ale viețuirii, ce culminează cu ampla antologie intitulată E toamnă nebun de frumoasă la Cluj din 2022. Un volum ce celebrează roadele unei existențe bogate și tumultuoase trăite sub zodia lui Orfeu. Succesul obținut în țară este dublat de numeroasele volume publicate în străinătate, cu predilecție în limba franceză. Nu întâmplător, Horia Bădescu se numără printre cei mai traduși poeți români contemporani. Ion Negoițescu l-a considerat pe poetul Marilor Eleusii un neoromantic, înzestrat cu o „sensibilitate molcomă, turnată în blânde rigori prozodice”. Volumul de debut se dovedește emblematic, anticipând traiectul liric de mai târziu al poetului. Timpul, iubirea, cosmosul, moartea se numără printre marile teme ale liricii. Virtuozitatea prozodică a poetului s-a manifestat în numeroase specii, precum balada, psalmul, liedul, sonetul sau cântul. Mai mult, trubadurul modern a descoperit ronsetul, o insolită formă poetică proprie, ce mizează pe însușirile rondelului și cele ale sonetului. Potrivit lui Eugen Simion, Horia Bădescu scrie o „poezie a ființei și a rostirii”. Trecând în revistă diferitele vârste ale poeziei cultivate de prestigiosul autor clujean, Ion Pop își exprimă preferința pentru „variațiunile meșteșugite, de fin artizan «manierist» al baladelor, al sonetelor și al ronsetelor”. Poetul cuprins de o puternică neliniște existențială simte o puternică comuniune cu universul. Marele model al creației rămâne Lucian Blaga, iar  poemul se transformă într-un leac împotriva morții, a destrămării iremediabile. Asemenea autorului Poemelor luminii, Horia Bădescu cântă marea trecere, zugrăvește dramatismul condiției umane. De aici „tristețea metafizică” din versurile sale.

Trubadurul modern este dublat de un remarcabil teoretician al poeziei. Nu întâmplător, în centrul preocupărilor eseistului se găsește tot poezia. De aici apariția unor lucrări, precum: Magda Isanos. Drumul spre Eleusis (1975), Grigore Alexandrescu. Parada măștilor (1981), Meșterul Manole sau imanența tragicului (1986), Memoria Ființei ‒ Poezia și Sacrul (2008) și Dacă Orfeu (2015).

Autorul Ronsetelor a resimțit și tentația romanului, de unde apariția unor creații precum Joia patimilor (1981), Zborul gâștei sălbatice (1989) și O noapte cât o mie de nopți (2011).

Poet al marilor probleme existențiale, Horia Bădescu este una dintre vocile marcante ale liricii contemporane.

.