Comuna ,,Rebrișora’’ (Schiță monografică-istorică)

Rebrișoara, comună mică după numire, însă mare în realitate ,, se află în colțul nord-ostic al Transilvaniei, înconjurată în-spre nord și sud de dealuri și coline, ți- se pare întocmai ca o grădină într’o fortăreță, udată fiind la medă-di de rîul Someș, er prin mijlocul ei șerpuesce valea de munte Ghersa și e îndepărtare dela Năseud, abia de 3 Km’’.
Cea mai veche amintire despre comuna Rebrișoara ,,o aflăm în suta a XV -a, cam 500 de ani de atuncia, tocmai pe la an. 1440, sub Regele Ladislau, fiul lui Ioan Huniade Corvinul, sub numirea de ,,Rebra de Jos’’ sau ,,Rebra inferioră’’, după cum se vede acesta publicat și în ,,Transilvania’’, foia ,,Asociațiunei transilvane, pentru literatura română și cultura poporului român’’.
Mai târziu, pe la anul 1603, adică cam 300 de ani de atunci, îndată după moartea lui Mihai Viteazul ,,întâmplată’’ pe Câmpia Turzii, în anul 1601 pe vremea când era ,,Împerat al Austriei și Rege al Ungariei, Rudolf’’- ,,Rebra -mică’’, după cum se numea atunci comuna noastră, avea numai 43 locuitori, dintre care 8 locuitori aveau 4 perechi de boi, 16 aveau câte 2 perechi, iar 19 locuitori nu aveau nimic.
,,Comuna nostră’’ avea locuitori atât de puțini ,,se esplică după unii istorici din împrejurarea aceea’’, că Basta generalul austriac și ,,inimicul de morte’’alui Michaiu Vitezul’’ îndată după omorârea acestuia, a ,,Eroului român’’, a comis o mulțime de cruzimi asupra locuitorilor din Ardeal și deci și din ținutul acesta ,, cari astfel îngroziți și-au căutat scăpare în munți și în țerile marginase: Bucovina și Moldova’’.
Locuitorii ei, puțini în vremurile vechi, s-au înmulțit din an în an, astfel că,, de present’’ Rebrișora numeră 3034 locuitori ,,toți Români, descendenți direcți ai Divului Traian’’ care ,,după cucerirea Daciei la an 107.d. Chr. , ne-a adus dela Roma și din alte părți ale Imperiului roman, pentruca să fim în acestea plaiuri frumose: un element de ordine și civilisațiune, o sentinelă adeverată contra năvălirii popoarelor barbare, dupăcum o recunosce acesta vestitul istoric italian Antoniu Cosimelli în cartea intitulată: ,,Poensation de secunda legione valachica’’, pag. 4, Ediția III., precum și alți scriitori de renume’’.
,,În cursul vremurilor însă și în șirul anilor indelungați, am avut a întâmpina multe nevoi, multe lupte am avut a suporta cu neamurile streine, cari ca și astădi tindeau la desnaționalisarea și nimicirea nostră ca popor, însă cu totă vitregia vremurilor prin care am trecut și cu totă volnicia dușmanilor noștri seculari, cari voiau a răpi dulcea nostră limbă românească și legea noastră scumpă și a ne despoia de avutul nostru -am remas totuși și vom remâne aceea ce D-deu sântul ne-a creat să fim, pre acest pământ și în acestea plaiuri frumose: Români!’’
,,Venit’ au peste noi Ungurii din Asia la an. 889 d .Chr. și ne-au găsit aicea bine-organizați, sub principele Românilor Gelu,-venit-au apoi Sașii, din Flandria, din Țera nemțescă la 1141, sub Regele Geza II. ,cari i-a favorizat, dându-le pământuri întinse și bogate, precum vedem pe vecinii nostri, sașii din Dumitrea-mare’’, cu cari- dupăcum bine șcim, pre terenul economic ,,purtăm concurență și lupte continue de sute de ani’’.
,,Trecut-au peste noi și Tătarii, sub regele Bella IV.’’, care ,,au erupt în țara nostra pe 3 locuri, dintre cari și pe la pasul Rodnei, la an. 1241.’’
,,Deci ei au trecut și pe Valea nostră, pe Valea Someșului, er pe unde mergeau Tătarii, pe urma lor nu rămânea de cât foc și cenușă și dupăcum ne spune Istoria’’ câmpiile pustii în urma lor, erau albite de oase omenești.
Ruinele ce se văd ,,lângă biserica gr. cat. din Rodna, ne dovedesc de vremurile acelea pline de nevoi ce au trecut peste strămoșii noștri din această vale și luptele ce ei au încercat de la neamurile străine, cari însă,- întocmai ca povoiul- pe cât de turbate și iute au venit, tot așa de iute s-au și stîns’’, iar noi, românii, am rămas ceea ce și azi suntem: un popor trainic, plin de viață, setos după cultură și ,,civilisațiune’’,un element de ordine și ,,civilisațiune’’- dupăcum am zis ,,o sentinelă adeverată la postul său, așa după cum Marele Traian ne-a lăsat să fim, căci ,,apa trece, petrile remân’’!
Autorul vrea sa ne amintească de lucruri mai recente ce privesc mai de aproape ,,comuna nostră și poporul din Rebrișora’’, evenimente și întâmplări ,,pe cari părinții și moșii noștri își aduc bine aminte, iar ,,Istoria imparțială le-a și înregistrat pe paginile sale neșterse’’.
,,Vreu să vă vorbesc ceva la acest loc, despre ,,Granița militară’’, despre ,,Regimentul al II. lea românesc de graniță’’ în timpul căruia au servit mulți Rebrișoreni, părinți de ai noștri, luptând și murind pentru patrie și națiunea lor’’.
,,La an.1763, Împărăteasa și Regina Maria Theresia, vedend hotarele sud-ostice ale Transilvaniei amenințate de invasiunea Turcilor, de o parte, er de altă parte, pentru a le scuti de încălcările unor cete de bandiți, înființă la acest an, adecă la an .1763, pe lângă alte regimente de graniță și ,,Regimentul a lI- lea românesc de graniță’’ sub numirea de ,,Zmeitex malachicher-granz-Infanterie-Regiment.’’
Astfel și comuna Rebrișoara se alătură în rândul celor 44 de comune, numite aici ,,comune grănițeresci’’ și apucând armele, se pusă cu totul sub magistratura militară, purtând soldații din acest regiment numele de:,,militari grănițeri’’.
Părinții noștri au fost militari ,,grănițeri’’, ba și astăzi trăiesc veterani care au servit sub steagul glorios al ,,Regimentului al II lea român de graniță’’ steag, pe care ,,Majestatea Sa, Împăratul și Regele nostru de astădi, Francisc Iosif I., l-a distins prea grațios, pentru credința și vitejiea dovedită, în vremuri de restriște, cătră patrie si tron’’.
,,Dar cu deosebire vitează s’a aretat și voinică în șirurile Regim. II-lea, compania a 8 a, compusă numai din Rebrișoreni, cari erau fala și mândria Regimentului’’.
,,Granițerul era soldat, dar totodată și econom. El, cu hainele sale, cu mâncarea sa, cu armele sale, adecă cu ,,mondurul și proviantul seu’’, servia patria și pe Domnitor și îi servia cu credința și dragoste, căci este tradițională credința și caracterul ostășesc al Românului’’.
Dar soldatul grănicer era totodată și îngrijitorul familiei sale, deși servea la regiment câte 10 și 12 ani, trebuind să reintre în servițiul militar, ori de câte ori erau chemați la arme, fiind patria în periclu.
Când se încheiau căsătorii între grănițeri, mai întâi se cerea învoirea comandei de companie ori de escadron și dacă acesta,, concedea’’, numai atuncia se puteau căsători.
Părinții mirilor ,,în conțălegere hotăreau o anumită cinste pentru mireasă, er mai departe nu căpătau nici un fel de avere imobilă’’.
Peste averea mișcătoare ori nemișcătoare avea grănicerul drept deplin de proprietate, fără a fi mărginit prin vreo superioritate.