Iacob Naroș despre proza scurtă a lui Rebreanu

Întoarcerea unei literaturi, din vreme în vreme, la clasici, reprezintă proba de rezistență a textelor în ansamblu și a gustului pe care un autor al formelor originale l-a lansat spre viitor. Critica românească, chiar dacă nu atât de entuziastă ca altă dată, și cu efectivele mai rărite, procedează  la astfel de reveniri, de întâlniri cu clasicii, ceea ce este, neîndoielnic, un gest nu doar de prețuire a autorilor, ci chiar de noblețe, al celor care verifică perenitatea operei de prim rang. Activitatea de ansamblu a evaluării se face din perspectivă multicriterială dar cu preponderență estetică.

Liviu Rebreanu, marele nostru prozator, este frecvent căutat de interpreții săi care sunt o ,,falangă” nobilă de critici de prim ordin, în rândul căreia se găsește și criticul și istoricul literar Iacob Naroș, care respiră atmosfera operei, ondulațiile naturii în care romancierul a plămădit și modelat personaje și destine; este vorba chiar de Maieru, de ,,Cuibul Visurilor”. Opera lui Naroș, cuprinzând mai multe tomuri, se compune din studii despre scrisul lui Rebreanu în ansamblu cărora li se adaugă cronici literare de întâmpinare sau texte prilejuite de importante evenimente culturale petrecute în zonă, fără ca acestea să constituie o ,,concurență” a demersului programatic, consacrat marelui prozator, născut la Târlișua.

Cea mai apropiată momentului este cartea ,,Liviu Rebreanu și proza scurtă”, apărută la Editura ,,Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca, în anul 2019, în care pune la lucru instrumentarul cercetării literaturii scrise de Rebreanu în perioada premergătoare romanelor și pentru aceasta vine pe ,,masă” cu tot ce s-a cam scris de către antecesori pe coordonatele temei. Întâiul volum scris în limba maghiară, pe când Rebreanu era ofițer honved, rămâne singular și trece prin prelucrări în limba română. Autorul ardelean a fost ,,contemporan” cu uriașii nuvelei din epocă - M. Sadoveanu, EmilGârleanu şi I. Agârbiceanu care aveau 20, 7 şi 6 cărţi în anul 1912. În același context, criticul și istoricul literar Naroș subliniază o coordonată tragică a prozei scurte rebreniene din epocă, însă contribuția sa la pasul înainte al nuvelei românești, inclusiv prin prelucrări de motive sau influențe din Cehov și Gorki, la modă, este notabilă. În continuare, sunt ,,autopsiate” nuvelele din perioada 1907-1909 ca Începuturi Literare Transilvane, cele din1909-1919 ca Perioada Bucureșteană a Maturizării Artistice, întâia ,,observație” a lui Mihail Dragomirescu, universitar, șef de revistă și ctitor al unei orientări estetice personale, este de bun augur pentru Rebreanu  și formulată de criticul și istoricul literar Naroș: M. Dragomirescu subliniază noutatea în verismul personajelor şi situaţiilor, a cadrelor naturaliste, predilecţia pentru pasiunile puternice şi sufletele simple, elementare, aspecte periferice sau preliminarii ale creaţiilor de vârf. Liviu este poftit la cenaclul din 19 oct. 1909, orele 9,30 seara,ajunge primul, urmează E. Gârleanu, V. Eftimiu, M.Sorbul, Corneliu Moldovan, Al. Stamatiad, Şt. O. Iosif,D. Anghel ş.a. N-apucă să citească, lasă nuvela prof.M. Dragomirescu şi adresa exactă. Acesta i-a trimis un răspuns cu scuzele cuvenite pentru că nu l-a invitat să citească şi el şi nici nu ştia cumva fi primit. Îl felicită şi-ipromite c-o va publica în „Convorbiri critice”.Cu o acribie de pictor chinez pe bobul de orez, Iacob Naroș analizează nuvelele importante sub raportul genezei, acțiunii, personajelor, stilului, atent la asemănări-influențe până la convertirea lor în texte care să fie incluse în roman. Pe lizieră ajunge Calvarul (în vol II al ediției Gheran-Liciu din 1968) care poate fi considerat ca nuvelă, dar autorul renunță la a o mai publica singură, ci rămâne ca pregătitoare pentru atmosfera din Pădurea spânzuraților, fapt mărturisit în volumul Liviu Rebreanu - La lumina lămpii, Editura Minerva, Bucureşti, p. 41).Criticul Ion Simuț se chiar întreabă dacă nu cumva Calvarul este primul roman rebrenian, însă Mihail Dragomirescu laudă textul ca nuvelă. George Călinescu, în Istoria literaturii… nu acordă nici măcar minimă importanţăCalvarului. Criticul acceptă, totuşi, nuvelistica lui Rebreanu ca „simple aspecte” sau„dibuiri de detaliu” din care se naşte „pânza enormă a romanului Ion”, subliniază Naroș, iar Lucian Raicu numește textul roman-confesiune, Al. Piru ignorându-l. Pentru Gheran, citează Naroș:  „Prin amploarea construcţiei, Calvarul face legătura între nuvelistică şi roman, constituind un exerciţiu util şi un pas înainte spre abordarea epocii războiului, într-o creaţie de anvergură.” (Liviu Rebreanu, Opere, vol. 3, p. 385).

Iacob Naroș procedează la o analiză amănunțită a fiecărei proze scurte apărute în marile ziare românești din epocă sau în unele mai puțin cunoscute, consemnând numele prozei, geneza textului, inclusiv chestiuni legate de sursa de inspirație, povestește textul pe scurt, insistând deasupra unor trăsături ale personajelor și precizând, eventual, o culegere de proză scurtă în care a intrat mai târziu, sau romanul în care a fost prelucrată și a apărut ca parte integrntă. Redăm, bunăoară, descrierea povestirii ,,Zevzecul”: .Zevzecul a apărut în „Ramuri”, VII (1912), nr. 2, sub titlul „Ordonanţa d-lui colonel” ( Din însemnările unui sublocotenent). Retipărită cu titlul „Zevzecul”, în „Universul literar”, XXX (1913), nr. 8. publicată în volumul „Opere alese”, vol. I, ESPLA, 1959. La B.A.R. se păstrează în Arh. L. Rebreanu I (1) o versiune autografă în limba maghiară intitulată „Azezredeslagenye” („Ordonanţa colonelului”), redactată la Pesta şi datată 20 dec. 1907. În ms. rom. 4056, f. 19-28, 29-38, 39-41, se află alte trei versiuni în limba română intitulate „Ordonanţa domnului colonel” (Din carnetul unui sublocotenent). Povestirea „Zevzecul” aparţine perioadei când autorul proaspăt sublocotenent de honvezi îşi încerca norocul în viaţa literară şi artistică din Budapesta. Versiunea maghiară face parte din ciclul de povestiri, neterminat („Scara măgarilor”) fiind prima din serie. Acţiunea e mutată în România, figurează în proiectul primului volum al lui Rebreanu, dar şi în culegerea deschiţe şi nuvele, „Vrăjmaşii”. Alexa Candale, locotenent, povesteşte o întâmplare despre ordonanţă. Într-un orăşel unde este transferat, locotenentul caută gazdă. De la fereastra camerei, îi sare în ochi un soldat care era ordonanţa colonelului. Povestea acestuia e tristă, se îndrăgosteşte de Mariţa, fata în casă a colonelului, dar aceasta nu-i dă nicio şansă fiind încurcată cu stăpânul casei. Până la urmă, ordonanţa se spânzură de disperare.

Excelent cunoscător al stilisticii prozei scurte rebreniene, IacobNaroș procedează la analiza limbajului de pe Valea Someșului, din nordul Ardealului, mai precis din localitatea Maieru, de asemenea, se oprește cu aplicație la dezlegarea sensurilor unor licenţe, exprimări aparte, proverbe adaptate textului, zicători, maxime,diverse elemente umoristice etc. De pildă: ,,Omul mic e uitat de Dumnezeu; Peniţele scârţâiau ca nişte plânsete înăbuşite; Când vrea Dumnezeu să te pedepsească, trebuie să tragi ponoasele;a întreba de sănătate din an în paşti; Sufletul nostruare vibraţii şi rezonanţe pe care nicio ştiinţă nu le va putea codifica şi explica sau standardiza vreodată, pe care numai inima noastră le simte şi le dezleagă în limbajul ei tainic.”

Inedit, capitolul care se constituie într-un dicționar al personajelor din prozele scurte ale lui Rebreanu este nu numai folositor, dar inspirat și foarte bine alcătuit, de fapt, o secțiune posibilă a lucrării Nume proprii în opera lui Liviu Rebreanu, tipărit de Iacob Naroș în 2010.

Nu este un clișeu, ci o sugestie care se degajă din seriozitatea și devoțiunea cu care s-a aplecat Iacob Naroș asupra părții operei rebreniene analizate: proza scurtă rezistă, este vie și neuzată de mode care se adună în timp peste ascuțimea penițelor auctoriale.

O bibliografie exhaustivă a ceea ce înseamnă studii, comentarii etc. ale prozei scurte și romanelor este în spiritul întregii cărți, marcată de înțelepciunea lucrului bine făcut, de autorul care se dovedește un rebrenolog de anduranță, omul unei teme la care a lucrat până acum, cu onestitate, cu toate puterile, la masa la care-l va găsi îngerul, la o oră târzie, și se va scuza că nu-l poate primi pentru că mai are de scris. Acești oameni sunt rari și pentru ei nu contează onorul facil sau ,,firmanul”îmboțit.

Victor Știr