,,Ieşirea în cuvinte e-o dramă personală”( Ioan Şimon)

Citind doar câteva poezii din volumul ,,Descântece de dogmă” (Editura ,,Aletheia”,2007) al profesorului Ioan Şimon din Târlişua , m-am gândit întâi la Alexandru Philippide, la creaţia lirică a acestuia.

Poezia lui Ioan Şimon pare a avea ceva din neoromantismul phlippidian prin replierea sa spre eul solitar, deşi replica poetului în faţa contigentului este de multe ori sarcastică. Prometeul lui Ioan Şimon a devenit o fantoşă a celui din poemul ,,Izgonirea lui Prometeu”: ,, În ritm de rock/… să-ţi strigi încătuşarea prin hit-uri debordante,” (,, V În ritm de rock”).

Poezia este pentru Ioan Şimon o asumare pe cont propriu a unei stări de permanentă pendulare între teluric , între viaţă şi cuvânt: ,,când lutul te seduce; ieşirea în cuvânt,/ispită mai înaltă ce stăruie-n lumină”(,,IIDisputa ancestrală”). Înfrânt şi scârbit de ,,cotidianul” din preajma sa, el, cu îndemnuri aproape didactice propune , sau mai bine zis îşi autopropune, îşi selectează refugiile: ,,Aşadar, în lumea cărţii tu deschide-ţi un Eden” (,,IX Evadare”).

Avem de a face cu reverberaţia lirică a unui spirit clasic, care s-a construit pe sine, prin efort personal: ,,Mult te-ai pătruns de înţelepţii lumii/să-ţi construieşti altarul de valori,” (,,XIV Altarul de valori”). Poezia lui este un fel de căpăstru de cuvinte aruncat peste un destin de o rigurozitate clasicizantă, căruia i se poate prevedea viitorul mod de manifestare într-o anumită situaţie.

Poetul, privitor la spectacolul lumii, se retrage în sine, în maniera eminesciană din poezia ,,Glossă” : ,,pe scenă vin actori şi joacă-n pripă,/ iar tu priveşti uimit prin ceaţă strada”(,,XXIII Se schimbă garda”).

Dacă pentru regretatul poet târgoviştean Mihail I. Vlad, viaţa era o maşină de ocazie, pentru Ioan Şimon ea este un tren ,,cu scurte halte în oazele iubirii”(,,II Carpe diem”). Poezia sa are de multe ori curgere de sonet shachesperean, mai ales în poemele din primul capitol al volumului ,,Pseudo-rubaiate pentru rugul tău”. Celor patru versuri ale poeziei persane, rubaiata, el le adaugă încă un vers, un fel de concluzie sau aluzie uneori ironică.

Poezia este soluţia salvatoare a dramei existenţiale, o confruntare cu sorţi de izbândă în faţa timpului. Uneori poetul propune direct soluţii iybăvitoare, idealiste: ,,Oricând se poate renaşte prin cultură…”(,,XXVIII Stăpânul secundelor”).

Ioan Şimon vrea să expună în versurile sale un chip pe care si-l autocenzurează printr-o reţinere de Ulise: ,,Legat de un catarg trăieşte chinul ispitei”(,,Periplu”).

Poetul devine mai interesant când aruncă masca de cuminţenie autoimpusă: ,,Se-aude-un muget surd de ape subterane/în care fiinţa îşi ascunde ultimul ei ostrov”(,,XXVI Ostrovul păsărilor-liră”).

Între teluric şi celest: ,,Cer şi pământ/te-mpart şi te dispută”(,,Dispută ancestrală”), în faţa ameninţării timpului poetul alege ,,ispita mai mare”, cuvântul, dorinţa argheziană de a lăsa ,,un semn şederii pe pământ”(,,XXIV Imperativul vieţii”).

Totul pare zadarnic, scepticismul pune stăpânire pe toate: ,,În lut e izbăvirea de zbucium şi visare…” (,, VII Vârtej şi scufundare”).

Volumul se încheie prin capitolul ,,Balade şi refrene din delirul cotidian”, nişte priviri acide spre contemporaneitate, spre ,,acest mileniu/ De exterminare”(,,Descântec de delir”). Descântecele şi baladele sunt jucăuşe , pline de ironii. Ca o soluţie salvatoare din mrejele prezentului ,,nebun”, poetul îşi imaginează o evadare romantică ,,prin cosmosul nedefinit” la braţul unei frumoase secretare(,,O evadare din tipare”). Probabil că acest poem e o glumă, un suspans care ne îndeamnă să nu fim prea gravi, fiindcă viaţa trece prea repede pe lângă noi. Oricum, ne reaminteşte poetul viaţa este o scenă pe care fiecare îşi joacă rolul:,,pe scenă vin actori şi joacă-n pripă,/iar tu priveşti uimit prin ceaţă strada”(,,XXIII Se schimbă garda”) şi apoi dispare.