Ijdănirea ta, de profesor!

Am căutat în glosarul regional al cărturarului bistrițean Mircea Prahase cuvântul bizar din titlul de mai sus și nu prea m-am edificat, deși am găsit multe conotații semantice pentru „a ijdăni”. Îl știam din copilărie, dar atunci îmi suna a sudalmă.
L-am auzit recent în gura unui taximetrist, adresat mie cu mânie.
Primii ani de dăscălie i-am făcut în marginea de nord a Munților Apuseni, într-o comună mare și sfătoasă, unde pe fuștelul cel mai de sus al scării sociale era situat șoferul. Tot acolo am aflat că oamenii sunt de trei feluri: buni, răi și șoferi. Însă nu m-a interesat să dezleg gluma.
Acu-acu, am constatat că șoferimea are și un compartiment special: taximetriștii; mă refer la mentalitate, comportament, limbaj, educație.
Pe malul drept al Someșului, este un cartier lunguieț al Becleanului, numit, cu răsfăț, Beclenuț. Ion Pop Reteganul povestea cum, pe vremea studiilor sale liceale de la Năsăud, făcea drumul într-acolo cu căruța și tinerii se opreau aici pentru a gusta oarece luat de drum și apoi coborau pe mal să bea apă din râu, spunând că era o apă curată și foarte plăcută la gust.
Acum mă aflam acolo și, după ce am coborât de la cimitirul unde își odihnesc oasele bunicii mei, am chemat, obosit, un taxi din oraș; care avea să vină, așadar, de pe malul celălalt al Someșului, făcând un ocol de vreo 6 km. Șoferul, nu știam cine e, mi-a promis că în 10 minute apare să mă ia. „Ba, poate și mai puțin” – a ținut el să fie încurajator.
Și au trecut 10 minute… Și au trecut alte 10 minute… Și încă, până când am dat telefon cuiva, pentru a amâna întâlnirea pusă la cale de dimineață. Și am luat-o, teleap-teleap, pe jos. Ei bine, taman când să o iau spre faimoasa punte ce se arcuiește peste Someș, de după catastrofalele inundații din 70, a apărut taxiul. Am făcut doar un gest de respingere.
E! acum să vezi ce repertoriu de ijdănire mi s-a tras: cu Dumnezei, sfinți, sex (ba masculin, ba feminin), toate cu însoțirea verbului „a băga”, dar cu o insistentă pronunțare a cuvântului „profesor”, la fiecare frântură de înjurătură. Eu: nici un gest, nici o silabă. Și mi-am amintit de acei primi ani de învățământ când, raportat la postura de șofer, noi, slujitorii școlii ne aflam pe un fuștel în partea de jos a scării. Dacă ar fi putut urca pe punte cu mașina, taximetristul meu m-ar fi urmărit și, cine știe, mi-ar fi aplicat și ceva mângâieri contondente. Noroc cu Someșul, … care-i frate cu românul.
Spre miezul nopții, având mustrări de conștiință (omul consumase pentru mine, nu? oarece benzină), am hotărât ca dimineața să trec pe la stația lor și să-i dau niște bani, pe care i-am socotit potriviți. Așa am făcut. L-am găsit, a luat banii și… m-am trezit discriminat, pe un ton de silă, trântit într-o etnie (deocamdată) minoritară: „Ești un țigan , profesore!” Am simțit și eu silă: pentru că acest cuvânt – „profesor” – a trecut prin gura lui. Totuși, să zicem că individul nu e semnificativ pentru breasla lui. Dar, într-un imaginar catalog al comportamentului civic, la rubrica „mitocănie”, îi dau, fără rezerve, nota 10.