Înapoi la adevărata cultură?

          Se cunoaşte originea termenului de „cultură”, termen folosit la români în înţelesul originar de cultivare a pământului, de acţiunea nemijlocită, transformatoare a naturii, sens care s-a păstrat în limbile romanice pentru desemnarea îndeletnicirilor legate de cultura pământului şi creşterea animalelor. Mai târziu, după Cicero şi Horaţiu, în epoca modernă, termenul a dobândit sensuri noi privind efortul de educaţie şi formarea spirituală, de cultivare şi dezvoltare a conştiinţei umane. În lumea modernă de azi se vorbeşte de acea judecată de gust în ce priveşte cultura, care exprimă aprecierea spontană, prin prisma gustului personal al actului cultural, colorat cu subiectivitatea personalităţii care îl emite, apreciere determinată în mare măsură de efect, care priveşte gradul de cultură al spectatorului. Efortul cognitiv trebuie canalizat de către cei care se ocupă de această latură, de detectarea acelor zone profunde ale sensibilităţii umane existente, de obicei ignorate în fiecare din noi şi de care devenim conştienţi abia în clipa în care întreg zăcământul nostru  aperceptiv este pus în rezonanţă cu acesta. Afirmarea valorii cognitive a culturii este intrinsec legată de considerarea limbajului artistic şi respectiv a calităţii actului cultural ca mijloc de comunicare. Apoi, şi nu în ultimul r’nd, mai este vorba şi de personalitatea celor care dirijează acţiunile culturale.

          Personal, lucrând câţiva ani în domeniu, îmi  aduc aminte de viaţa culturală extraordinară a Bistriţei până la începutul anilor 70 când a survenit o cădere bruscă şi drastică datorată în primul rând transformărilor economice prin procesul uriaş de industrializare fixat în centrul de judeţ după reorganizarea administrativ-teritorială a ţării de la sfârşitul anilor 60. S-a construit o zonă industrială megalomanică în care au fost concentraţi peste 20 de mii de oameni din municipiu şi din întreg judeţul, majoritatea tineri din mediul rural. Dintr-un orăşel cu o istorie medievală şi tradiţii culturale unice în zona Transilvaniei, s-a transformat într-o cetate industrială pestriţă, în care populaţia s-a triplat, iar viaţa liniştită şi bine orânduită a oamenilor de aici până la „năvălirea barbarilor” aproape a dispărut. Cei mai în vârstă din locuitorii oraşului îşi aduc aminte că aici exista, în anii 70, o orchestră filarmonică ce rivaliza cu cea de la Cluj, avea o trupă de teatru amator formată din intelectuali, în adevăratul sens al cuvântului. Casa de Cultură era arhiplină de cei însetaţi de cultură, de valorile artistice, prin participarea la spectacolele minunate ale Operei şi ale Teatrului Naţional din Cluj care erau îndrăgostiţi de Bistriţa şi cultura oraşului. Din păcate însă, la toate aceste adevărate sărbători culturale participau îndeosebi elitele burgului şi foarte puţini dintre oamenii de rând a căror viaţă se desfăşura între fabrică şi locuinţa din blocurile mizere construite la repezeală.

          În acest fel s-a ajuns ca locul formaţiilor artistice amintite  fiind absolut necesar să fie înlocuite cu alte activităţi cultural-artistice „de masă” tradiţionale: muzica şi dansul popular care au avut şi au şi în prezent o mare aderenţă la publicul care le-a trăit acolo, în satele pe care le-au părăsit ajungând „domni” la oraş. Azi, istoria s-a răsturnat cu susul în jos datorită nebuniei din dec. 89. Tinerii au plecat în lumea largă pentru o viaţă mai bună. Cei puţini rămaşi au o părere nedefinită despre cultură, în general, trăind online. Activitatea culturală din şcoli (azi România încă are 3 milioane de elevi) se desfăşoară sporadic, noroc cu seriile „Erasmus” şi „Aristotel” care le mai bagă în cap ceva cultură universală, neglijând-o pe cea de acasă. Tot tinerii, mai organizează în timpul verii spectacole cu iz dionisiac la tot felul de castele imperiale ale lui Banfy şi Teleki după care mai apoi se nasc moleşeala şi trândăvia stricând totodată tihna localnicilor.

          Poate că a venit vremea ca această situaţie să se schimbe, să se revină la ceea ce a fost frumos în urmă cu cinci decenii, făcând loc tuturor formelor de cultură existente, specifice oamenilor de aici. Ca în orice domeniu de activitate, este absolut necesar să asculţi şi vocea secolului, să consulţi nevoile şi gustul vremii (vorbeam la început de judecata de gust) alegerea sferei tale de activitate. Îi cunosc pe domnul Gavril Ţărmure de ani buni care astăzi este managerul Palatului Culturii din Bistriţa, înţelegând că doreşte o schimbare a actualei stări de lucruri. Este vorba de un efort extraordinar dar dificil de realizat în situaţia economică şi socială din prezent, cu şanse minime de îmbunătăţire a acestor realităţi la nivel de ţară. Se spune că şi iadul este pardosit cu intenţii bune, dar cu vasta experienţă pe care o are în domeniu actualul manager, se poate spera la o schimbare în bine, totul depinzând de o grămadă de factori binecunoscuţi chemaţi să o realizeze.

Am luat act cu interes de interviul acordat de Gavril Ţărmure lui Menuţ Maximinian care, prin măiestria întrebărilor care i le-a pus, a reuşit foarte bine să-l ducă pe interlocutor pe drumul corect şi clar pe care noul manager al Palatului Culturii îl va urma în realizarea tuturor obiectivelor pe care şi le-a propus. Mult succes.