Întâlnirea cu cel mai fotogenic bărbat din istoria Timişoarei…

Ioan Holender: Talentul nu face caracterul. Să nu cauţi să fii altceva decât eşti!

Evenimentul de sâmbătă de la Sinagogă mi-a prilejuit o mare bucurie: întâlnirea cu ,,cel mai fotogenic bărbat din istoria Timişoarei, un om de bun-simţ, înarmat cu o vitalitate excepţională”. Sunt cuvintele lui Cornel Ungureanu, cuvinte ce se regăsesc în postfaţa cărţii lansate la Bistriţa - ,,Spuse, trăite, dorite. Amintiri”. Este vorba despre Ioan Holender, cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena (Staatsoper)- 19 ani, şi director al Festivalului George Enescu.

A fost una dintre acele întâlniri, pe care le treci la capitolul reuşite, în jurnalul personal. Sunt tot mai rare astfel de întâlniri în ultima vreme, chiar şi în viaţa artistică.

Există o ofensivă fără precedent a mediocrităţii la care în mod normal elitele culturale ar trebui să facă opoziţie. Doar că elitele sunt dezbinate, ba mai mult, s-au mulţumit cu existenţa în cadrul unor comunităţi fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe mentalităţi? Cum să schimbi mentalităţi, dacă nu ajungi la oameni?

Mai bine de o oră, nu ştiu exact, timpul a trecut aşa repede, Ioan Holender a spus poveşti. Poveşti care te-au solicitat şi pe tine spectator, poveşti care te-au ajutat să crezi în tine, în aşa fel încât viziunea, valorile sau planul de a merge mai departe îşi au rostul lor.

A vorbit, în cea mai mare parte a timpului despre a noastră soprană Anita Hartig, despre lumea artistică…a mărturisit şi s-a mărturisit.

Ioan Holender a fost, este, aşa cum spunea Cornel Ungureanu ,,cel mai fotogenic bărbat din istoria Tmişoarei”, cu toate datele de a sta în faţa reflectoarele, nu în spatele lor, dar mai presus de asta, un individ cu ochii vii, cu o voce care te urmăreşte. Ascunde un hohot de râs în spatele cuvintelor. Eu l-am perceput ca pe un soi de autoironie, un fel de protejare a sensibilităţii. Iubeşte oameni buni, oamenii adevăraţi. Detestă indiferenţa.

Îl descrie mult mai bine Cornel Ungureanu în postfaţa cărţii: ,,În primul rând, Ioan Holender reuşeşte să rămână mereu egal cu sine însuşi. Vedetă, supervedetă, lider cultural într-o lume care îşi diferenţiază mereu liderii, directorul păstrează un dialog substanţial cu ai săi: cu prietenii de odinioară. Nu e fracturat de ascensiunile spectaculoase. A rămas întreg”.

M-am desprins cu greu din întâlnirea cu Ioan Holender care mi s-a părut prea scurtă. Am plecat îmbogăţită din această întâlnire nesperată. Cu o carte de citit, muzici de ascultat, dar mai presus de toate, cu multe vise.

P.S. Prezenţa lui Ioan Holender la Bistriţa s-a legat la un pahar cu vin. Protagonişti: regizoarea Mihaela Panaite şi Gavril Ţărmure, directorul Centrului Judeţean pentru Cultură. Şi mai apoi, au venit şi autorităţile: Consiliul Judeţean, respectiv Centrul Judeţean pentru Cultură. Mai jos redau câteva dintre mărturisirile lui Ioan Holender de la Bistriţa.

Am scris pur şi simplu o scrisoare acestei Anita Hartig…

*Nu vreau să facem o icoană acum din Anita Hartig şi să facem greşeala pe care Marin Preda a spus-o aşa de frumos, ne închinăm în faţa statuilor, uitând oamenii din care  s-au făcut aceste statui. Anita Hartig este un exemplu tipic şi nu unic, este un exemplu de normalitate, evit cuvântul carieră, pentru că lucrul acesta este o exagerare pentru existenţa artistică. Dacă cineva râvneşte la o carieră în viaţă, în orice direcţie, atunci, în general, este mai importantă importanţa lui, decât ceea ce face, nu este o premisă prea fericită pentru a da ceva semenilor lui.

O democraţie în prestaţie, în artă, nu există şi e bine, aşa cum nu există nici într-un alt domeniu de activitate. Dacă această fată, am spus aproape fetiţă, Anita Hartig, are această dotaţie, şi are mai multe dotaţii: are o voce pe care i-au dat-o soarta, destinul, Dumnezeu, mă rog, fiind prezenţi aici şi părinţii, adaug şi părinţii, deşi am dubiile mele că şi părinţii au o voce aşa frumoasă ca fiica lor (n.r. – zâmbeşte), o voce descoperită de ea însăşi în primul rând, cu dorinţa de a cânta. Dorinţa de a cânta o au în general cei care au o voce mai ieşită din comun.

Despre Anita Hartig, întâmplător, uite ce importante au fost şi sunt ziarele, am citit o recenzie bună despre spectacolul de operă Boema la Bucureşti, în rolul lui Mimi. Nu o cunoşteam, dar eu sunt un om foarte curios să ştiu şi pot să aflu în acest domeniu artistic. Informaţia este o forţă, o acţiune. Am scris pur şi simplu o scrisoare acestei Anita Hartig, pe care nu o cunoşteam, nu o văzusem, am scris la opera din Bucureşti, unde nu a fost angajată, şi am invitat-o la o audiţie la Viena. Am şi uitat de această scrisoare şi după multe luni a primit-o cumva, ceea ce este un miracol, un miracol fericit, şi mi-a scris. Mie mi-a plăcut că mi-a scris şi nu mi-a dat telefoane, cum se obişnuieşte azi.

Pe lângă multe daruri pe care le are, Anita Hartig mai are încă o însuşire care multora le face probleme, mă refer la cei grăbiţi. Anita Hartig nu se grăbeşte, Anita Hartig merge mai încet, decât este viteza obişnuită a oamenilor, azi.

Prietenia este un lucru extrem de periculos în lumea artei ...

*Una dintre caracteristicile celui care vrea să ajungă mai sus decât semenii săi este să fie sincer şi credincios cu sine însuşi, să nu te înşeli pe tine însuţi.

*Eu sunt un spirit critic cu alţii, unii spun prea critic. Nu am fost o persoană foarte iubită în această activitate de peste 40 de ani.

*Eu am plecat în căutare, nu pentru a reuşi, ci pentru a convieţui după cele întâmplate în România.

*Sunt de părere că scrisul are o valoare superioară vorbitului. Scrisul unei scrisori, pentru mine, are o valoare superioară emailului.

*Bistriţa. Prima mea idee a fost: la Bistriţa sunt urşi şi întotdeauna mi-am dorit să-i văd, nu să-i vânez, să fiu între urşi. Vedeţi fiecare are, aşa cum spun ardelenii ţâdula lui…dar luxul pe care mi l-am permis în viaţă a fost apropierea de animalele din Africa.

*Poate cel mai important lucru care m-a ajutat în viaţă, chiar dacă am fost foarte mult criticat şi neiubit din cauza aceasta, este această sinceritate faţă de tine însuţi, această verticalitate şi să nu cauţi să fii altceva decât eşti. Nu e lucru mare spun eu, deşi puţini urmează această conduită.

*Am avut un destin fericit, norocos, care nu a început fericit, norocos.

*Să ştii să laşi, e şi asta o însuşire. Totul are un sfârşit. Viaţa nu e numai pe piscuri. E bine că ai ajuns acolo, dar întotdeauna mai e şi altceva ce te poate face mulţumit, fericit cu viaţa. Eu am plecat fericit, fără gânduri rele de la Opera din Viena. Au trecut trei ani, dar nu am dat declaraţii cât de bine a fost, cât de rău a fost, cât de bine e …că, am primit între timp aşa de multe oferte interesante, asta mă miră, că pot lucra la Metropoliton din New York, aşa ca mai toţi cei care nu mai sunt ceva, consilier (n.r. - râde)...dumneavoastră, ştiţi, e plin de consilieri, eu sunt unul dintre ei, dar la New York, fac ceea ce ştiu. Dacă sunt întrebat, îmi dau cu părerea despre unii dintre cântăreţi, regizori, fac unele recomandări.

*În Austria, succesul unui politician depinde şi de modul în care funcţionează Opera din Viena. La noi în România, lucrurile nu funcţionează aşa. Opera Naţională din Bucureşti nu a avut niciodată o asemenea importanţă în ţara asta, aşa că nu se pot compara cele două ţări în privinţa aceasta.

*Enervările şi supărările sunt mult mai mari decât cele din Austria, nu pentru că totul este mult mai rău aici, decât acolo, ci probabil pentru că îmi sunt mai aproape supărările de aici, mă ating mai mult, decât acolo.

*Prietenia este un lucru extrem de periculos în lumea artei. Loialitatea…ştiţi nu este o îndeletnicire simpatică să-i spui unui om ce nu poate să facă.

*Pe cine am căutat eu servesc o viaţă întreagă? Oamenii spun artiştii, dar nu, eu am căutat să servesc publicul. Responsabilitatea o am faţă de public. O parte din impozitele plătite de oameni se dau pentru cultură şi artă. Aici în România, totdeauna se spune: poi, dacă îmi dă primăria, dacă îmi dă ministrul…La Festivalul ,,George Enescu”, eu am căutat să desfiinţez biletele pe gratis, de protocol, să dăm la preşedinţie, că preşedintele ne dă banii pentru festival, preşedintele, ministrul de finanţe, primul ministru, cine o fi…ei nu ne dau, iau bani de la oamenii care locuiesc în ţara aceasta şi îi împart după cum cred ei de cuviinţă şi o parte din aceşti bani sunt pentru artă şi cultură.

*Talentul nu face caracterul.

*În general, artiştii spun: eu nu citesc ziare. Eu le citesc, pe mine mă interesează. Întotdeauna am căutat să trag concluzii şi să învăţ din critici. Am profitat în orice moment să văd în oglindă ce fac bine sau mai puţin bine. Bineînţeles că acum se vorbeşte despre reuşitele mele. Am avut foarte multe nereuşite, am crezut în mulţi cântăreţi, dar m-am înşelat, dar ăştia nu sunt cunoscuţi (n.r. – râde). Au rămas numai cei cunoscuţi şi eu cu ei.

*Mi s-a spus şi mi s-a imputat că vorbesc despre tot şi despre toate, inclusiv de viaţa politică din Austria, din România, dar conştient am profitat de poziţia mea mediatică. Am spus lucruri care multora nu le-au plăcut.

*Pentru mine a fost întotdeauna important pentru ce să nu se dea banul în lumea artistică. Se dau banii pe prostii, pe a-ţi da importanţă, în special în România de astăzi.

Despre relaţia cu Luciano Pavarotti…

Chiar dacă, la mijlocul anilor 1990, Pavarotti nu mai apărea în aproape nici un teatru de operă din Europa, faima lui se afla la apogeu. Aşteptările Vienei erau mari.(…) Publicul îl sărbătorea la fiecare reprezentanţie, pentru că fiecare spectator era fericit să-l mai poată asculta o dată pe Pavarotti. Simţeau cumva cu toţii că era poate pentru ultima oară. Criticile nu erau bune şi nu se auzeau nimic despre noi solicitări în Europa. Scandalul s-a petrecut apoi la cea de a treia reprezentaţie. Eu mă aflam la Munchen, la Conferinţa Directorilor de Operă, când, la ora şaisprezece, Luciano şi-a anunţat neparticiparea la spectacolul programat pentru ora şase şi jumătate. Am stăruit îndelung la telefon, însă nu am fost în stare să-l conving să cânte, iar interlocutorul său a fost, şi el, dintr-o dată, de negăsit, când am vrut să-i comunicăm că trebuia să îi ţină locul. Îngrijorarea amestecată cu speranţă s-a prelungit până la intrarea publicului. Georg Springer a fost cel care a comunicat auditoriului suspendarea spectacolului. Pavarotti a recuperat spectacolul (…)După această ultimă reprezentanţie mi-am luat rămas bun de la el, pe scenă, în spatele cortinei, unde şedea obosit pe scăunelul său. Nu am vorbit despre asta, dar ştiam amândoi că respectiva seară fusese pentru el ultima la Staatsoper. Eu mi-am înaintat demisia,căci nu există lucru mai grav decât colapsul unui spectacol, dar ministerul nu mi-a acceptat-o. Doisprezece ani mai târziu am fost invitat de televiziunea publică germană la Modena, la Teatro Lirico ,,Luciano Pavarotti”, pentru a vorbi la opera din oraşul său natal despre acest cântăreţ unic, la un de la moartea lui (Ioan Holender – Spuse, trăite, dorite. Amintiri)

*Toate colaborările se termină cu supărare, pentru că fiecare vrea să cânte până trăieşte şi cineva trebuie să spună, nu mai aduce calitatea pe care a adus-o. Cu Pavarotti am avut o apropiere personală, am făcut şase spectacole şi cu asta am terminat. Dar nu numai cu el, şi cu Carreras şi cu mulţi alţii. Nu e vina lor, e vina mea că am stat aşa de mult în postul de director al operei din Viena. Cineva trebuie să tragă această linie finală, cineva trebuie să le-o spună. Dar Pavarotti, a fost întotdeauna viclean şi când era întrebat despre vreun spectacol la Viena, la Holender, spunea că suntem în discuţii, dar nu am fost în discuţii. Mai bine să fac o greşeală cu un tânăr, cu o tânără, decât să continui până e prea târziu. Cam asta a fost povestea lui Pavarotti. Când a murit, am fost chemat la Modena să vorbesc despre el, pentru că am avut o înţelegere tacită: el a ştiut că eu ştiu, ceea ce şi el ştia. Cam asta este…

Foto: Niculae Vrăsmaş

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5