( Interviu) Elena M. Cîmpan: Să ieşim cu poezia în cetate. Voi pleda pentru un Monument al Limbii Române la Bistriţa

Cotidianul „Răsunetul” şi Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România au organizat lansarea volumului „De ce miros merele a naftalină ?”, Editura Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România,  de Elena M. Cîmpan. Cu acest prilej ai avut loc şi dezbaterile „Spiritul locului în viaţa scriitorului” şi „Presa culturală, încotro ?”.   Despre toate acestea într-un dialog cu Elena M. Cîmpan, preşedinta Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala Bistriţa-Năsăud, inspector şcolar,  om de litere, profesor de limba şi literatura română şi de limba germană la catedra de la Colegiu Naţional „Liviu Rebreanu”.

Rep.: - În zilele noastre, jurnalismul are feţe complexe, de la presa clasică, de la ziarul tipărit, ediţii online, blog-uri, vlog-uri, dar jurnalismul de altădată cuprindea ziarul, radioul şi televiziunea...

            Elena M. Cîmpan: - Da, oamenii se gândesc la ziar, se gândesc la ziarişti,se gândesc la publicişti şi abia mult mai târziu ajung să le amestece şi să creadă că tot ceea ce înseamnă mijloace de informare în masă – care ne copleşesc cu atâta informaţie – şi mă refer la internet, televizor, radio, telefonul - toate sunt menite să ne fure din timp. Nu ştiu ce înseamnă pentru tine sau pentru alţii ziua de azi, 31 august, „Ziua Limbii Române”,  dar pentru mine este una deosebit de emoţionantă pentru că limba română mă emoţionează de fiecare dată și cred că nu facem suficient pentru limba maternă, aşa cum ar trebui, nu ar trebui să-i închinăm doar o zi, ar trebui să-i închinăm gândurile noastre, chiar ar merita un monument limba română, fie în Bistriţa, fie în alte locuri de pe acest Pământ, pentru că români care vorbesc limba română nu sunt doar în graniţele patriei, ci şi dincolo de aceste graniţe. Este o zi cu o încărcătură mare şi cred că scriitorii ar trebui să mediteze mai mult la ceea ce înseamnă limba de exprimare, în care ne așezăm gândurile. Sigur, publicistica, da…  suntem oameni de hârtie, aşa cum ne percep cititorii, pentru că mai demult nu erau şcoli de jurnalism, aşa cum există astăzi profiluri  la facultăţi, dar era acea Academie „Ştefan Gheorghiu” care scotea ziarişti pentru vremea respectivă, cu ziare naţionale sau locale, dar nu era o şcoală propriu-zisă. Chiar şi unii dintre noi acum fac jurnalism de duminică, învaţă din mers, dar lucrurile sunt nuanţate, cred că este greu de analizat, este greu să le înţelegem aşa cum trebuie, fără oarecare subiectivism.

            Rep.: - Dincolo de sfera de abordare a fiecăruia – pentru că fiecare este liber să facă jurnalism aşa cum doreşte -, deşi ar trebui să fie şi aici un cod etic, pe mine mă îngrijorează şi câte odată mă supără faptul că, inclusiv în presă, de multe ori nu se scrie româneşte sau se scrie cu greşeli gramaticale.

            Elena M. Cîmpan: - Limba română este simbol național. Uneori din grabă, din neatenţie, nu suntem suficient de atenţi la modul în care ne exprimăm şi cum comunicăm,  astfel că apar tot felul de greşeli, deşi se cunosc care sunt greşeli din neştiinţă şi care „din greşeală”, de tipar. De multe ori cursorul sare pe o pagină şi scrii unde nu trebuie iar ideea merge mai departe Sunt şi astfel de greşeli tehnice, care nu presupun neapărat faptul că nu cunoşti limba română. Dar ele trebuie corectate, de un ochi neutru, care vede tot.

            Rep.: - Trebuie să recunoaştem că nu mai avem corectori – inclusiv la ziarul „Răsunetul” ne corectăm noi între noi materialele, la fel cum, dacă trecem de la jurnalist la scriitor, nu mai există corector nici la edituri. Cum ne trimitem noi cartea, se aranjează textul în pagini şi apare cartea.

            Elena M. Cîmpan: - E un fel de transfer de încredere aici, editura are încredere în autor, autorul are încredere în editură, iar între aceste încrederi se întâmplă ca orice carte, orice pagină să nu fie chiar aşa cum ne-o dorim. Mai demult am fost şi corector la fostul ziar „Mesagerul” şi ţin minte că de fiecare dată Emil Dreptate, directorul ziarului, apărea şi spunea că până când nu văd eu articolul nu îi dă drumul. Când am început să scriu „Opiniile” la „Mesagerul”, mă gândeam ce să mai scriu. Părea că subiectele s-au terminat ori erau depăşite, s-a scris deja despre fiecare, dar el spunea că în orice zi ai nenumărate subiecte despre care să scrii o opinie. Astfel că, am privit opinia scrisă ca pe o relaxare din literatură, ca pe o evadare din literatură. Îmi place să scriu astfel de opinii. Tot din acea perioadă a ziarelor din Bistriţa, ţin minte că s-a întâmplat, la un moment dat, după ce eu scriam despre limba română, despre scriitori, despre evenimente, să mă deranjeze claxonatul maşinilor care mergeau la nunţi prin oraş şi i-am trimis Sandei – Sanda Mureşan era redactor şef – un material „Claxonul de duminică” cu tot ce am „brodat” eu în jurul acestui claxon de duminică. Luni dimineaţa, când am mers la redacţie, Sanda era foarte bucuroasă şi mi-a spus că am ajuns pe prima pagină a ziarului cu „Claxonul de duminică”. Nu ştiam dacă e de bine sau  de rău. Priveam subiectul şi titlul între publicistică şi literatură sau opinia, pentru că opinie înseamnă un fel original de a privi lucrurile. A fi pe prima pagină într-un ziar ce era ziarul nostru cel de toate zilele a schimbat locul opiniei, de la pagini de pe urmă la pagini dintâi. Apoi, când am început să scriu „Opinii” la „Răsunetul”, erau şi articole pur de opinie, dar şi cronici, recenzii, dar şi poezie, în aşa fel încât cred că lumea, văzându-mă  lirică şi critică, citind şi poate recitind, îşi face o proprie opinie asupra opiniei mele. Cred că ziarul ajunge mult mai repede, mult mai direct la cititor, până când unele pagini devin o carte.

            Rep.: - Referitor la aceste opinii, şi în ziarul „Răsunetul”, de câţiva ani buni, Elena M. Cîmpan este o voce importantă. Am lansat la cotidianul „Răsunetul” - acolo unde îi şade bine aceste cărţi, şi mă bucur că aţi acceptat invitaţia de a o lansa acolo – cea de-a patra carte de opinii „De ce miros merele a naftalină”, un titlu foarte interesant şi frumos. Mă bucur că în echipă avem câteva nume importante: Elena M. Cîmpan, alături de Andrei Marga, de Cornel Cotuţiu, de Olimpiu Nuşfelean (şi sunt doar câteva nume), cu care faceţi o echipă frumoasă de editori la ziarul „Răsunetul”, fapt care mă bucură, dar şi cititorii sunt mult mai aproape de noi. În această perioadă de izolare, anul trecut, Elena M. Cîmpan a avut foarte multe articole de opinie şi atitudine despre mască şi fără mască, despre campania zgomotoasă de alegeri prin care am trecut în toamnă, dar şi despre – ceea ce îmi place – experienţa detaliilor. Între timp, experienţa a venit, Elena M. Cîmpan şi dacă trece prin parc şi vede o floare sau aude ciripitul păsărilor face un editorial. Atenţia detaliului. Aici cred că are un cuvânt de spus şi scriitorul pentru că, jurnalistul, de obicei, este mai obiectiv, mai sec, el doar transmite mesajul şi nu ştie aşeza cuvintele aşa de frumos în metafore. Aici avem bucuria de a întâlni şi jurnalistul, dar şi scriitorul. Sunt puţini oameni, şi la nivel naţional, care fac acest lucru, avem doar câţiva scriitori care au articole de opinii în ziarele naţionale. „De ce miros merele a naftalină”, de ce acest titlu?

            Elena M. Cîmpan: - În primul rând, detaliul trezeşte, declanşează o anume stare, iar dacă acea stare are suficiente resurse creatoare, creative, pentru a se transforma într-un text, de aici nu mai e mult până la un text de ziar. Este felul în care eu văd lucrurile şi mă bucur că le văd altfel decât ceilalţi. Pentru că jurnalism sau gazetărie înseamnă să transmiţi o informaţie cât mai corect posibil, să nu aluneci într-o ştire falsă, după ureche sau cum ai preluat-o, fără a fi  verificată din mai multe surse, dar trebuie să spui ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, cine a participat, data, ora, cam acesta este, în linii mari, jurnalismul  şi câteva din trăsăturile lui. Jurnalismul scriitoricesc, jurnalistul scriitor transformă lucrurile, de multe ori doar la nivelul textului, Și e destul. Şi atunci, merită încercat, pentru că nu vedem lucrurile la fel. Poeţii sunt cei care văd într-un copac altceva decât vede biologul sau pictorul şi reuşeşte, prin cuvinte, pentru că acestea sunt instrumentele noastre la îndemână – şi iar ajungem la cuvintele din limba română – să transmită altceva decât se vede cu ochiul liber, clar şi la lumina zilei. Este acea lumină clar-obscură specifică literaturii. „De ce miros merele a naftalină” – nu aştept neapărat un răspuns pentru că unele mere într-adevăr miros a naftalină. Dacă nimeni nu încearcă să găsească o soluţie, măcar să rămânem cu această întrebare suficient de plastică şi frumoasă. Din păcate, suntem într-o perioadă a globalizării, suntem într-o perioadă în care nu ştim ce ni se întâmplă mâine, o perioadă a nesiguranţei, a lipsei de control şi devenim peste noapte, peste zi, beneficiarii unor lucruri de care nu suntem foarte încântaţi. E adevărat că tot timpul ni se spune să mâncăm fructe şi legume ca să fim sănătoşi, să mergem pe jos ca să fim sănătoşi, sunt atât de multe indicaţii şi, totuşi, cumperi o banană, tai banana şi vezi că mijlocul este negru, o amesteci cu biscuiți, o dai la copii şi vezi că apar probleme și nu știi de ce. Dintr-un fruct, doar dntr-un fruct recomandat ? Merele pe care le-am cumpărat - şi asta s-a întâmplat de curând, nu anul trecut când am scris „De ce miros merele a naftalină” - verzi, frumoase, ambalate frumos, sigilate, când am ajuns acasă şi le-am tăiat erau pe jumătate putrede. Atunci cum să nu te revolţi şi să scrii în felul tău, să te manifeşti în felul tău, pentru că nu e corect. Sigur, dincolo de faptul că şi mărul, şi omul precum mărul, nu ştii ce ascunde, poate fi bolnav pe dinăuntru, poate avea un miez destul de atacat. Dar, atâta timp cât suntem consumatori, eu mă gândesc că cineva trebuie să facă o minimă analiză, comercial vorbind, strict referitor la ceea ce ni se întâmplă. Adică, nu mă duc şi cumpăr fără să verific de un devin merele, în ce stare sunt, cum s-ar spune să nu „cumperi mâţa în sac”, să verifici provenienţa mărfii, stadiul ei, nu doar hârtiile, din birou. Să nu vinzi oamenilor nişte produse care ar trebui să fie foarte proaspete, dar ele nu sunt aşa. La un moment dat, într-un magazin, când s-au desfăcut cutiile cu banane, au ieşit aburi din ele. Nu ştiu dacă s-au copt bananele normal sau au fost coapte într-un cuptor şi ni se vindea un fel de aluat care numai a banană nu mai mirosea. Sunt lucruri reale, suntem noi scriitori, dar uneori devenim jurnaliști,

            Rep.: - În subiectele şi în scrierile noastre pornim întotdeauna de la o realitate pe care mai apoi o nuanţăm. Într-adevăr, de multe ori, merele sunt doar frumos ambalate. Îmi amintesc de câteva versuri populare de la noi referitoare la o casă: „Din afară tătă-i miere, înăuntru amar şi jale”. Aşa e şi cu merele. Vreau să vorbim despre presa culturală şi importanţa ei, pentru că am observat că în ultimii ani tirajele au scăzut şi parcă din ce în ce mai puţini sunt interesaţi de această sferă a publicisticii culturale. De ce ar trebui să mai răsfoim, din când în când, şi câte o revistă literară, culturală?

            Elena M. Cîmpan: - Nu din când în când. La mine, revistele culturale, revistele literare sunt pe masă în fiecare zi, dacă nu le am sau nu le găsesc îmi lipsesc, simt nevoia să le citesc. Îmi place să le răsfoiesc, îmi plac multe dintre ele, îmi plac articolele pe care le citesc acolo, le citesc cu plăcere şi de fiecare dată sunt la zi, sunt la curent cu noutăţile, pentru că o revistă literară are menirea să  prezintă cărţile care merită să fie cumpărate, să lanseze idei pentru anchete literare sau pentru ceea ce se mai întâmplă în această viaţă literară. Când am lansat cartea la „Răsunetul” – şi îţi mulţumesc pentru găzduire – au fost prezenţi Olimpiu Nuşfelean, Victor Ştir, care au avut idei şi intervenţii foarte pertinente şi am petrecut un timp frumos, cu tot ceea ce înseamnă subiectul din jurul unei cărţi. Subiectul propus de tine a fost „Presa culturală, încotro?”, care a fost unul deosebit de bogat, şi chiar am lansat această idee „Quo vadis – Încotro”, adică, încotro cu această întreagă lume literară, pentru că de multe ori suntem la răscruce de drumuri în existenţa noastră, cu atât mai mult astăzi, această intersecţie ne oferă atât de multe indicatoare încât uneori nu ştim pe care să apucăm din punct de vedere politic, economic, cultural, în sensul că nu ştim ce să mai alegem din această viaţă tumultuoasă, destul de supusă neprevăzutului, suntem vulnerabili în ceea ce facem, deşi avem impresia că noi construim castele, de multe ori castele noastre sunt de nisip şi se spulberă imediat, se spulberă chiar în secunda următoare şi apare dezamăgirea, dar apare revenirea la ceea ce ne mai rămâne. Pentru noi, oameni de litere, ne rămâne cititul şi să ne ascundem dincolo de coperte. Presa culturală ( cum în prima parte a interviului era despre miezul merelor şi aspectul lor), cred că trebuie căutată acolo înăuntru, nu doar la suprafaţă. Presă culturală există și în ziarul „Răsunetul”. Există reviste de literatură, fie că sunt ale Uniunii Scriitorilor sau nu, pe care le citim şi ne plac. Urmăresc rubricile de creație, de poezie. Îmi place ca un articol – aşa cum încerc şi eu să scriu – să-mi dezvolte, să-mi trezească idei după lectură. Un articol care nu mă face să merg mai departe, să recreez, să am şi eu propriul text, propria idee, înseamnă că deja nu mai este viu.

            Rep.: - Despre importanţa cărţilor în viaţa noastră. Ce citim, cum citim? Zicala spune: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să spun cine eşti”, „Spune-mi ce citeşti ca să-ţi spun cine eşti”. De multe ori, în mărinimia noastră, poate am citit şi cărţi care nu ne-au trezit neapărat interesul sau poate am încercat să fim alături de ei deşi, până la urmă, trebuie să ne selectăm priorităţile şi să scriem despre cărţile care merită pentru că, ceea ce e scris, scris rămâne. S-a făcut o listă canonică a literaturii române, publicată de „România literară” şi la un moment dat se spunea că această listă ar putea să ajungă şi în şcoli, să fie o recomandare. Elevii şi profesorii ar avea nevoie de o asemenea listă canonică, să ne ghidăm după ceea ce ar trebui să citim –100 de romane, 100 de cărţi de poezie erau acolo.

            Elena M. Cîmpan: - Sigur că avem nevoie de o călăuză și de o ierarhie. Bloom, Harold Bloom, în „Canonul occidental”, a pus câteva elemente fundamentale a ceea ce înseamnă a fi în canon, a fi canonic. Dar fiecare îşi poate face lista proprie de lecturi. Faptul că primim liste şi că suntem îndrumaţi, că avem nevoie de cineva care să ne arate drumul şi să ne lumineze în privinţa cărţilor care merită să fie citite, pentru că nu avem timpul fizic necesar de a citi tot ce se scrie, deşi poate că uneori, în idealismul nostru, ne-am dori să tindem spre o perfecţiune imposibilă, ține de o perioadă de formare. Cele 100 de cărţi de poezie, de poeţi, cei 100 de prozatori cred că sunt subiective, cred că dintre ele multe ar putea fi din nou alese, ca bobul de neghină, pentru că cel ce face îşi face oarecum partea după cum vede el şi asupra a ceea ce a citit. Dar mai este o problemă. Nu trebuie să uităm literatura la umbra căreia am crescut, ne-am educat şi ne-am format. Nu este veche literatura pentru că nu mai este specifică şi nu se mai potriveşte zilelor noastre. Ca text, ca scriitură, o literatură nu are vârstă. Nu putem spune că este veche limba lui Creangă pentru că acelaşi dicţionar îl putem folosi şi într-o traducere dintr-un scriitor în limba română. Nu sunt de acord şi nu cred că ar fi foarte bine să alegem să citim numai ce ni se recomandă. Gustul pentru lectură, simţul critic, spiritul critic este şi unul care ne este educat, ne este servit, dar este şi unul învăţat, este şi unul pe care ni-l creăm odată cu lectura. Sunt de acord cu spiritul critic de la Titu Maiorescu încoace, sunt de acord că literatura trebuie să trezească sentimente şi să fie un mod ales, să fie expresivă şi să fie, într-adevăr, arta cuvântului frumos şi arta reaşezării altfel a cuvintelor pentru a trezi sentimente şi idei deosebite. Cred că acolo este literatura adevărată. Este bine ca cineva să se ocupe de ierarhii, de liste, pentru că este rolul criticului literar, al istoricului literar, mai mult pentru elevi, pentru studenţi, pentru cei care se formează. Dar câteodată descoperi cărţi exemplare, cărţi de o frumuseţe rară care nu ajung să facă parte din liste. Şi atunci, aceste descoperiri pe cont propriu sunt în stare să-ţi creeze toată bucuria vieţii şi toată bucuria lecturii. Sunt de acord cu canonul literar, trebuie respectat pentru că de aceea este canon, cu atât mai mult cu cât este realizat de o voce autorizată, de un nume reprezentativ, de un critic dintre cei care şi-au demonstrat capacităţile de critic literar. Pe de altă parte, tot ceea ce descoperim prin noi înşine, prin lecturile proprii, trebuie să se realizeze ca un edificiu personal, ca o construcţie de care să ne placă, pentru că e anoastră.. Dar este un fel de pact între ceea ce primim şi ceea ce aducem noi cu contribuţia noastră.  Indiferent cum ar fi, trebuie citit, alegând ceea ce merită, pe cont propriu.

            Rep.: - Cum alegem. Elena M. Cîmpan este într-o librărie, la proaspăt inaugurata librărie Humanitas sau la Casa Cărţii, Alexandria sau Radu Petrescu. Cum vă alegeţi cărţile?

            Elena M. Cîmpan: - Merg deseori în librării, şi în librăriile din Bistriţa, dar mă fascinează librăriile din oraşele mari, din oraşele în care ajung. Ana Blandiana spunea la un moment dat că, în momentul în care ajunge într-un oraş prima dată se duce în piaţă. Avea o rubrică într-o revistă, mai demult, tot un fel de opinii, cu 20-30 de ani în urmă, poate mai mult. Mergea în piaţă pentru că acolo vedea cum vorbesc oamenii, vedea mici scene de viaţă cotidiană şi se simţea un călător, se simţea altfel decât oamenii locului. Dar cum alegem? Sigur, în primul rând, îmi place să mă plimb printre rafturi, să văd cărţile care sunt din ce în ce mai frumoase, mai bine realizate ca opere de artă, dar caut cartea pe care doresc să o am. Caut o carte despre care am citit o cronică favorabilă, caut laureaţii Premiului Nobel, pentru că imediat ce iau Nobelul sunt traduşi şi în colecţii de autor şi la noi şi începe goana după aceste nume. De mulţi nu am auzit decât după ce au luat Premiul Nobel şi au fost traduşi. Caut scriitorii pe care-i cunosc, dar şi aici este o problemă. Fie la Bistriţa sau în altă parte, mă uit şi după cercul de scriitori să văd ce au mai scris, cum au mai scris şi, nu în ultimul rând, mă ghidez şi după edituri, pentru că am câteva edituri preferate, pe mâna cărora merg şi cu care ştiu că nu mă pot păcăli şi că scot cărţi bune. Caut autori contemporani, îmi place literatura contemporană. Am citit multă literatură clasică existentă, şi din literatura română, şi din literatura străină, şi am acel bagaj cu care mă pot duce mai departe în lume, dar sunt curioasă şi de tot ce se scrie în momentul de faţă. Dar, caut şi poezia, caut cărţile de poezie. Se scrie atâta poezie, dar sunt puţin tristă, pentru că şi la Cluj dacă merg în librării găsesc puţine cărţi de poezie.  Mă uit pe cine cunosc şi dacă-i găsesc o carte de poezie sau mă uit ce reeditări s-au făcut. Câteodată mă întristează faptul că acelaşi autor, deja cunoscut, consacrat, îşi retipăreşte o carte, copertele sunt mult mai groase, hârtia este mult mai de calitate, dar reaşezarea aceasta nu înseamnă că, de fapt, poetul şi-a schimbat stilul, că scrie altfel. Este o problemă de marketing, nu doar la poeţi ci şi la prozatori. Direcția de a-l promova pe un scriitor, la modul insistent, nu este cea mai bună, pentru că nu poţi fi singur sub soare oricât ţi-ai dori acest lucru. Caut poezie multă în librării şi sufăr atunci când nu o găsesc. Ai pomenit de librăria din Bistriţa. Lumea ştia că acolo, în acel loc, găseai de toate: de la xerox, felicitări, căni şi altele. Am fost în primele zile când s-a deschis librăria, totul era aranjat frumos, proaspăt, mirosea a nou. Căutam cărţi. Le ştiam cam pe toate care erau aduse la Bistriţa, dar intra lumea şi întreba dacă nu fac copii xerox, nu aveţi o felicitare, nu aveţi bandă scotch şi li se spunea că este librărie. E greu până când se dezobişnuieşte lumea. A fost greu şi până când s-au obişnuit că în librărie nu era doar carte, acum trebuie dezobişnuiţi, pentru că orice dus are şi întors.

            Rep.: - Le dorim succes. Ne-am bucurat de prezenţa Ioanei Nicolae şi a lui Mircea Cărtărescu în momentul în care au avut lecturi publice la Bistriţa. Într-adevăr, este o librărie în care găseşti doar carte. Caut poezie: „Deschid uşa librăriei/ în căutarea poeziei tot mai rare/ .../ şi la oameni caut tot poezie”. Un text foarte frumos. Aici nu mai vorbeşte jurnalistul ci scriitorul „şi la oameni caut tot poezie”. Un jurnalist nu s-ar fi gândit să scrie aşa. La lansarea cărţii a fost prezent şi col. Florentin Archiudean şi a spus un lucru foarte frumos, şi anume că se bucură că nu e scriitor pentru că n-ar fi putut avea atâta emoţie pe care s-o aşeze în pagini, atâta trăire. Într-adevăr, scriitorul, dacă-şi conturează un proiect aşa cum trebuie, o carte, o opinie sau un text oarecare, arde şi el, ca o lumânare, arde în creaţie.

Elena M. Cîmpan: - De multe ori aflăm lucruri atât de frumoase, de la cei care ne citesc. Şi mie mi-a plăcut exprimarea, dar şi felul în care a spus-o, cu atâta sinceritate. Când a luat cuvântul mă gândeam că va spune câteva cuvinte de complezenţă, aşa cum se spun la lansări, cuvinte ştiute, arhicunoscute. Dar când a spus că-i pare bine că nu e scriitor pentru că nu ar suporta atâta sensibilitate... A vorbit foarte frumos domnul Archiudean. A promis că va scrie un text şi-l aştept cu mare drag, cred că va fi un text de calitate şi un text sincer, după felul în care a receptat cartea la doar câteva minute de la primire. Iată, trăim prin cititori şi avem surprize de la cititorii noştri şi de multe ori suntem marcaţi. Doamna Hegedus, care de curând a trecut poarta veşniciei, era una din „fanii” mei. De fiecare dată când ne întâlneam, îmi spunea că a văzut, că a citit, îmi savura pur şi simplu şi îmi trăia fiecare cuvânt. Rămâneam atât de emoţionată la faptul că mă citea, mă urmărea şi reţinea totul, ca pe urmă să-mi povestească pe stradă. Sunt oameni care sunt în stare şi sunt creaţi parcă pentru a-ți face bucurii ca scriitor şi trăim prin astfel de cititori.

Rep.: - Sperăm să fie din ce în ce mai mulţi şi vocea scriitorului să fie din nou auzită în cetate, iar cetatea poate fi de aici, pornind de la Bistriţa până la cetatea mare a scrisului, a culturii.

Elena M. Cîmpan: - Ce frumos ar fi să ieşim cu poezia în cetate. Am citit că, de exemplu, la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor aţi lecturat, la statui, texte frumoase. Nu ştii niciodată cine vine şi ascultă, dar faptul că tu ţi-ai făcut datoria, că ai citit, că te-ai întâlnit cu colegii... Sunt manifestări frumoase şi merită preluate, ca să nu spun copiate.

Rep.: - Apropo de statui. În carte este un material, un eseu foarte frumos şi despre statuile Bistriţei şi despre importanţa acestora, dar şi ideea aceasta de a avea un Monument al Limbii Române, ar fi foarte frumos.

Elena M. Cîmpan: - Voi pleda pentru acest lucru. Mi-ar plăcea foarte mult să fie un monument al limbii române şi să se organizeze un concurs, să vedem cine creează cea mai frumoasă reprezentare a limbii române. Şi nu mă gândesc să facă doar o carte, pentru că limba română nu înseamnă doar o carte, e mai aproape de un spirit. Mai demult, auzeai limba română acasă şi atât. Când mergeai în lume se întâmpla foarte rar să auzi limba română, intrai deja într-un alt spaţiu lingvistic şi nu auzeai şi înţelegeai decât ceea ce se vorbea acolo. Acum, lumea e mică, limba română se aude tot mai des, pentru că românii sunt peste tot şi limba română nu o poţi lăsa acasă, ea merge cu tine în lume. Am călătorit şi am văzut că românii, spre bucuria noastră, îşi vorbesc limba.

Rep.: - Da, este foarte important. Legat de faptul că îţi vorbeşti limba, este foarte important să o duci cu tine în suflet şi în inimă. Legat de spiritul locului. Cât de important este spiritul locului în creaţia unui scriitor?

Elena M. Cîmpan: - Eu cred că este ceva magic. Spiritul unui loc te influenţează fără să vrei, pentru că suntem atrași, dar și deschişi la ceea ce înseamnă locul, geografia, încât nu se poate să nu influenţeze. Se spune că Eminescu nu s-ar fi putut naşte decât la Ipoteşti, Enescu, doar la Liveni, Luchian, la Ștefănești. Sunt oameni pentru care toată geografia şi tot locul respectiv au contribuit pentru ridicarea şi înălţarea unui om de valoare, indiferent că a fost muzician, poet sau pictor. Nici Goethe nu s-ar fi putut naşte nicăieri altundeva, deşi exodul lui spre Italia i-a adus de fiecare dată bucurie, spiritul sudic şi căldura l-ar fi inspirat foarte mult, faţă de o climă mai rece care era în Germania. Cred că toate ne influenţează. Uneori ne regăsim într-un loc. Scriem nordic pentru că suntem din nord, scriem sudic pentru că suntem din sud. Locul are un spirit, dar nu neapărat magic, poate fi explicat.

Rep.: - La un moment dat, George Vulturescu vorbea despre literatura nordului.  Oare ce ar fi făcut George Coşbuc fără Valea Sălăuţei, pe are a aşezat-o în poezia, Rebreanu fără a lui Ion inspirat din ţinutul grăniceresc şi iubirea pentru glie.

Elena M. Cîmpan: - Ne extragem seva din locul în care trăim. De acolo suntem.

Rep: - Când citiţi cărţile Elenei M. Cîmpan, veţi vedea şi acolo un frumos spirit al locului, din ţinuturile noastre de basm, din Bucovina. Se vede acolo acea fântână cu cumpănă, o poezie pe care nu o voi uita niciodată, ori poeziile despre sărbători. Vă mulţumesc.

Elena M. Cîmpan: - Şi eu vă mulţumesc şi vă invit, în continuare, să citiţi opiniile mele din „Răsunetul”, iar când se vor aduna de o carte o voi lansa cu bucurie pentru toţi cititorii noştri.

https://www.facebook.com/radioSOMES/videos/4001908336585939