Interviu, la 65 de ani, cu Cetăţeanul de Onoare al municipiului Bistriţa ! Al. C. Miloş: Eu nu am orgolii, nu sunt invidios pe nimeni. Fiecare are misiunea şi destinul lui şi opera lui. Timpul şi Dumnezeu le cerne pe toate

 În zi de naştere, la împlinirea a 65 de ani, urăm scriitorului ALEXANDRU CRISTIAN MILOŞ, Cetăţean de Onoare al municipiului Bistriţa, multă sănătate, împliniri şi bucurii alături de cei dragi! Iar dumneavoastră vă împărtăşim câteva din gândurile scriitorului. 

Rep.: - Suntem în ceas aniversar. La mulţi ani, cetăţeanului de onoare al Bistriţei. Câteva cuvinte despre acasă.  

            Al. C. Miloş: - Acasă pentru mine este undeva prin constelaţia Pleiade, planetele Lira, Vega, Sirius, dar acasă, din punct de vedere al vieţii pe care o trăiesc, al reîncarnării şi al misiunii pe care o am, este Terra.

            Rep.: - Unde vă sunt rădăcinile? Unde este strada copilăriei?

            Al.C. Miloş: Eu sunt aromân, străbunicii mei se trag din Macedonia. Sintagma numelui meu înseamnă om milos, ceea ce şi sunt, pentru că poet fiind, trebuie să fii milos, cu milă pentru tot ceea ce este viaţă şi creaţie divină din jurul nostru. Sunt şi un iubitor de animale. Trebuie să avem grijă de tot ceea ce ne-a lăsat Tatăl Ceresc, creatorul nostru. Noi trebuie să ocrotim viaţa în orice formă genetică sau biologică existentă în univers. Acesta este rolul nostru. Sunt născut la Bistriţa, sunt bistriţean 100%. Tata se trage din Giurgiu, iar mama este din familia Hopârcă, de pe Buriş, bistriţeancă, învăţătoare de meserie. Tatăl meu a fost infanterist şi a venit la Bârgău prin intermediul armatei, fiind locotenent. La Bârgău a cunoscot-o pe mama mea, care era învăţătoarea la Bistriţa Bârgăului şi la Tureac. Mama a făcut parte dintr-o familie de ţărani români, bunicii Ion şi Maria, oameni harnici. Prima parte a copilăriei mi-am petrecut-o la Oradea, unde s-a născut şi fratele meu, Eugen. Acolo am făcut clasele I-VIII. Am ajuns la Oradea tot datorită armatei, tata a fost mutat. Am stat şi la Bucureşti, la Timişoara, la Slatina. După cls. a VIII-a ne-am mutat la Bistriţ, iar vacanţele le făceam la Bucureşti şi la Giurgiu, la neamurile tatălui meu. Mama tatălui meu a fost din Răşinarii Sibiului, iar mama lui Goga i-a fost învăţătoare. Bunica Ecaterina îmi povestea mereu despre ea. Aveam şi o străbunică grecoaică, iar dinspre familia mamei mele se pare că au fost maiştri sau ingineri cehi. Aceste lucruri prea puţin mă interesează, pentru că eu am origini extraterestre, ca şi toţi ceilalţi, Eu am şi nişte părinţi cosmici şi pământeşti. Cred că cu toţii avem, suntem poporul lui Iisus.

            Rep.: - Cum era copilul Cristian?

            Al.C. M.: - Acum amintirile mele sunt puţin cam estompate, dar îmi amintesc din pozele de la Gătaia, Timişoara, Oradea, Slatina, eram ca un fel de Noe. Eram blond, cu păr de fată, păr aproape albicios, cu ochii verzi înspre albastru, după un timp mi s-a mai închis părul. Am făcut şi dansuri populare. Ţin minte că aveam o memorie foarte bună, încă de la grădiniţă eram recitator de poezii. Am avut noroc cu mama, care fiind învăţătoare, de mic mi-a pus în mână cărţi de poveşti şi s-a ocupat foarte mult de noi. Şi astăzi încă mă mândresc cu o memorie de elefant.

            Rep.: - Vreau să mai vorbim puţin despre familie. Aţi fost doi fraţi?

            Al. C. M.: - Da, suntem doi fraţi. Fratele meu are familie, este mai mic cu şase ani decât mine, eu sunt întâiul născut şi văd că Dumnezeu m-a chemat înspre el, în sensul bun, să scriu cărţi, adică mi-a dat o misiune spirituală. Fratele meu este muzeograf la Centrul German, soţia lui este din Ciceu Giurgeşti, iar nepotul meu, Adrian, cu care mă înţeleg foarte bine, este avocat la Tribunalul din Cluj-Napoca. Cam asta este familia mea, dar am foarte multe neamuri, străbunicii dinspre mama au fost juzi la Primărie, deci cam cu trei sferturi din oraş sunt neam: Berbecaru, Sângeorzan, Pleşca, Vermeşan, foarte multe neamuri.

            Rep.: - Ce vă amintiţi despre perioada petrecută la Oradea, despre dascălii din clasele I-VIII?

            Al. C. M.: - Îmi amintesc de învăţătorul Simion Racu, îmi amintesc de Crişul Repede, despre care am şi scris câteva poeme. Îmi amintesc de Cartierul grecilor, pe atunci erau mulţi copii greci, care au fost exilaţi din Grecia pentru că acolo era „Dictatura coloneilor”, dacă îmi amintesc bine. Îmi amintesc de Grădina Zoologică, de biblioteca din Oradea, de pasajul „Vulturul Negru”. Îmi amintesc ăc mergeam de multe ori la băi, la Felix. Îmi amintesc că elev fiind, mă jucam cu copiii maghiară, astfel că am învăţat limba maghiară. Îîncă din clasele primare, sâmbăta şi duminica mergeam la Operă şi la Teatru, la matineu, iar asta a însemnat enorm pentru mine, pentru că venind la Bistriţa aceste lucruri mi-au lipsit cel mai mult. Trebuie să recunosc că nici acum nu sunt adaptat la Bistriţa şi acum după atâţia ani, câteodată noaptea mai visez urcarea în tren la Oradea, pe peronul gării, şi, eu, copilul de cls. a VIII-a le spuneam părinţilor că vreau să rămânem la Oradea, şi de ce trebuia neapărat să ne mutăm la Bistriţa. În perioada cât am stat la Oradea, mai veneam la Bistriţa, la bunici, dar foarte rar, mai mult mergeam la Giurgiu şi la Bucureşti. De multe ori mă gândesc că, poate, destinul meu literar ar fi fost altul dacă stăteam la Bucureşti sau chiar la Oradea. Clima de acolo mi-a făcut mult mai bine.

            Liceul l-am făcut la Bistriţa, la „Liviu Rebreanu”. Am avut un diriginte foarte bun, pe domnul Liviu Gubesch, cu care am lucrat la Parcul dendrologic din jurul liceului, şi care ne-a dat o instruire raţional-ştiinţifică şi mai puţin religioasă. A fost un profesor foarte dur, dacă făceai greşeli te tundea la „zero”. Şi eu am fost tuns de vreo două ori, fiindcă la o reuniune cu colegii, inclusiv cu Mircea Buta - directorul Spitalului din Bistriţa, cu Doina Orza – preşedinta Proado, cu doamna Ţigăuan şi cu mulţi alţii, şi am cântat cu Radu Ichim, cu profesorul Olinca, melodia „E prima noastră întâlnire, hai Lili, hai Lili”, iar la refren noi cântam „Hai Gubi, hai Gubi, hai Io”. Eu cântam şi la chitară, am făcut Şcoala de Muzică în primele opt clase la Oradea. Şi atunci aveam turnători care ne-am pârât şi a doua zi toţi eram aliniaţi în faţa laboratorului şi ne-au întrebat: Vreţi nota 7 la purtare sau vă tundeţi zero? A trebuit să ne tundem zero. Am şi o poză. În orice caz, la liceu am învăţat o disciplină specific germană d ela el, pentru că el era jumătate german. Dimineaţa ne controla perciunii, bărbieritul, scamele de pe uniformă şi altele. Noi aveam voie în oraş doar până la ora 18.00 şi eram obligaţi să mergem în oraş în uniformă şi cu chipiu şi număr matricol. Dacă ne prindea fără uniformă o încurcam. Toată lumea care ne vedea spunea: „Ăştia sunt al lui Gubesch”. Am fost clasa numărul I al judeţului, din 27 de absolvenţi 26 am intrat la facultate din prima sesiune. Eu am făcut Medicină trei ani.

            Rep.: - De ce aţi ales Medicina?

            Al.C. M.: - Am ales Medicina pentru că, ca şi în literatură, am căutat leacul nemuririi, ca şi Ghilgames, nu Ghilgames modern. Tot omul este obsedat să afle ce a greşit şi cum poate redobândi nemurirea pe care ne-o promite ca recompensă şi Iisus, şi Dumnezeu. Dar cine ştie când va veni. Dar până se hotărăsc ei să ne-o dea, m-am gândit şi caut şi eu să văd care este secretul. Însă atmosfera oarecum funebră de acolo, de la morgă, n-au fost tocmai pe sufletul unui poet, care este mai sensibil şi, datorită lipsei iodului din apă tatăl meu a avut o problemă cu glandele tiroide şi aceatsă problemă a apărut şi la mine, a trebuit să mă operez şi am fost nevoit să renunţ la facultate. Însă nu-mi pare rău, pentru că acum sunt un doctor al spiritului. Scriitorul este un doctor al sufletului şi al spiritului.

            Rep.: - Care a fost prima poezie semnată de Al. C. Miloş?

            Al.C.M.: - Nu-mi amintesc exact, cred că a apărut şi prin ziarul „Ecoul”, dar au fost publicate şi în revista liceului – „Zări senine”, dacă îmi amintesc bine. Ştiu că recitam foarte mult. Nu am fost neapărat printre preferaţii profesorilor, pentru că am fost o fire mai rebelă, iar ideile mele au fost mai deosebite.

            Rep.: - S-a realizat la Centenarul liceului  o antologie. Printre foştii elevi, actuali scriitori au fost  Cleopatra Lorinţiu, Virgil Raţiu, Nicolae Băciuţ, Domniţa Petri, Florica Dura, Menuţ Maximinian. Dar mai sunt şi mulţi profesori-scriitori.

            Deci, aţi debutat în revista şcolii, după care...

            Al.C. M.: - După care am publicat în „România literară”. Debutul meu a fost în 1976, în revista „Luceafărul” de la Bucureşti cu un grupaj de poezii , iar în 1987 am debutat editorial în „Cântec pentru zorii de zi” la Editura Albatros. Era Caietul debutanţilor şi a fost un debut colectiv.

            Rep.: - Prima carte...

          Al.C. M.: - Prima mea carte – „Stele amintite” a apărut la Editura Tipomur  a lui Nicolae Băciuţ, la Târgu Mureş, după care au urmat altele, până acum am 23 de cărţi. Şi care cărţi, sunt bucuros că au fost traduse în vreo şapte limbi şi datorită antologiilor care au apărut cu sprijinul prof. Dorel Cosma şi a scriitoarei Elena M. Cîmpan la Cenaclul „Conexiuni” şi la Centrul Municipal de Cultură. Cărţile mele au ajuns pe toate meridianele lumii şi sunt bucuros că aceste cărţi au ajuns în bibliotecile universitare a 30 de ţări de pe planetă.

            Rep.: - Care este situaţia scriitorului de astăzi în Bistriţa, în România?

            Al.C.M.: - În general, situaţia este deplorabilă, jalnică. Este chiar umilitoare. Eu trăiesc cu 400 lei pe lună, bani pe care îi primesc ca un fel de colaborare. Şi înainte de 1989 am avut probleme cu Securitatea, încă aştept să primesc dosarul pe care o să-l da publicităţii. Dar după 89 există un dispreţ afişat faţă de cultură, faţă de oamenii de cultură, este un vid cultural şi o impostură de masă. În loc de cântecul popular şi valorile autentice, tradiţionale, cum ar fi Maria Tănase, Furdui Iancu, Tudor Gheorghe, Maria Ciobani, Veta Biriş, Grigore Leşe, Valeria Peter Predescu, Cornelia Ardelean, Lenuţa Purja, şi mulţi alţii, se promovează manelele şi toate kitch-urile muzicale, dar şi literare. Există o manelizare chiar şi a poeziei. O manelizare şi o „becalizare”. În general se merge pe pornografie, pe lucrurile facile, uşoare, fără profunzime şi fără valoare. Gândiţi-vă că n-a apărut niciun poet mare după 1989, de nivelul lui Nichita Stănescu, de exemplu. De la el încoace, nimeni n-a mai „explodat” în mod deosebit. Cărtărescu a scris ce a scris şi acum a trecut către proză, pentru că nu mai are ce spune în poezie sau Mureşan sau Ioanes Pop, ca să amintesc doar de nişte vârfuri. Dar, ca să spun aşa, capitalismul nu este propice pentru poezie. Eu am idei socialiste sau sociale în continuare, mai liberale, sunt un om raţional, care merg pe perceptele ştiinţei. O altă cădere care mă deranjează cumplit este căderea în dogmele religioase. Eu mă consider un om credincios. Eu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Niciodată n-am spus că nu există. Chiar dacă-i văd astronauţi, extratereştrii, savanţi cosmici sau cosmonauţi care vin cu rachete şi ne fac prin inginerie genetică. Asta-i viziunea mea. Dar nu pot fi manipulat şi nici vreau să fiu manipulat. Eu consider că raţiunea şi ştiinţa vine de la Dumnezeu. Eu nu sunt un creator. Eu sunt un transmiţător al misiunii lui Dumnezeu. Dumnezeu transmite prin mine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pe această cale că m-a ales pe mine să transmită, că are încredere că pot să-i transmit mesajele. Nu oricine este ales. Sunt mulţi chemaţi şi puţini aleşi. Dar, în schimb, mi-a luat totul. Nu am familie, nu am copii, nu am maşină, conturi în bancă. Niciodată n-am fost şef, n-am fost director, dar nici nu m-a interesat sau nu mi-a dorit asta.

            Rep.: - Nu ştiu pe nimeni să le aibă pe toate. Ori ai una, ori ai alta. Deobicei oamenii mari dintr-un anumit domeniu sunt invidiaţi, dar eu suferă în alt domeniu. Ori te dedici cu totul literaturii, ori mergi pe altă cale.

            Al.C.M.: - Corect. Literatura şi arta nu sunt o „târfă”, o amantă. Trebuie să fie o iubită, nu te poţi juca cu ea. Referitor la climatul literar, am avut probleme cu autorităţile de atunci, cele comuniste, să nu se uite, repet încă o dată, că am fost urmărit de Securitate pentru că am fost citat la Europa Liberă de Monica Lovinescu cu versurile mele, dar şi pentru faptul că am salvat Casa lui Andrei Mureşanu. Se poate cerceta arhiva de la România liberă din 28 maidin 1982, pe prima pagină este rubrica „Cetatea” al lui Adrian Păunescu, unde scrie „Apărarea trecutului” şi unde se reproduce telegrama mea prin care anunţam că casa lui Adrei Mureşanu urmează să fie demolată.

            Rep.: - Care a fost povestea?

            Al.C.M:: - Povestea este foarte simplă. Mama m-a trimis cu 45 de lei să fac nişte cumpărături şi, trecând întâmplător prin zonă, am văzut un buldozer care demola casa dinaintea casei lui Andrei Mureşanu. Atunci mi-a venit ideea să intru şi înăuntru era o stră-strănepoată a lui Andrei Mureşanu, doamna Elena Pop, cu soţul, care era vânător, iar băiatul lor – Vicenţiu Pop, era ambasador ataşat militar la Otawa în Canada, casa fiind locuită. Au început să-mi spună că actualul primar , care era maghiar (nu-i dau numele), vrea să distrugă românismul şi casa aceasta. În planul de sistematizare, semnat de Ceauşescu, pe vremea respectivă, era trecută a scară de bloc la care oamenii primiseră deja repartiţiile. Eu am sunat la fostul redactor-şef de atunci de la Ecoul” (nu-i dau numele) şi l-am întrebat dacă nu vrea să publice ceva, să luăm apărarea acestei case, pentru că trebuie să existe un simbol al românismului în Transilvania. Ziarul n-a publicat nimic, iar redactorul şef m-a întrebat: „Tovarăşul Miloş, ai luat-o razna? Cum să publicăm împotriva conducerii, cum să publicăm împotriva unui act semnat de Ceauşescu?”. Atunci, în disperare de cauză, m-am dus la Poşta veche şi am trimis o telegramă prin care spuneam că casa de la nr. 35 din Andrei Mureşanu, urma să fie demolată şi că ziarul local tace şi că am încredere în conştiinţa dvs. de patriot. I-am trimis-o lui Păunescu, la Flacăra, singurul care era luat în seamă. Pe urmă mi-a povestit o doamnă de la Poştă că, de fapt, ofiţerul de serviciu de la judeţeana de partid, care era puţin cherchelit a zis, „domnule, lasă că o opreşte Bucureştiul”. Puteau s-o oprească ei. Bucureştiul n-a mai oprit-o şi scrisoarea a ajuns la Păunescu. Păunescu a doua zi s-a dus la ministra Culturii. Doamna l-a chemat imediat pe Mihai Marina, care era în concediu. Marina a venit din concediu, s-a revizuit sistematizarea, s-au primit nişte bobârnace de la judeţ şi, la un moment dat m-au întrebat dacă nu cumva a făcut cineva o glumă proastă şi a trimit telegrama în numele meu. Îmi spuneau că sunt om serios, poet şi cum să trimit ceva împotriva lor. Şi le-am spus: „Nu, domnule, eu am trimis-o”, şi le-am arătat recipisa de la Poştă. Vechea casă din lemn a fost dărâmată şi s-a construit casa pe care o vedem şi astăzi. Familia a fost mutată, doamna a murit între timp. Casa a fost salvată cu condiţia să se facă acolo o casă memorială şi, eventual, să fie sub oblăduirea Muzeului Judeţean. Eu asta am şi scris în telegramă. În aceste condiţii, eu trebuia să fiu muzeograf. Bineînţeles că nimeni nu şi-a mai amintit de Miloş.Sigur, pe urmă nu m-a mai invitat nimeni la evenimente.

            Şi atunci, ca şi acum, poetul este privit ca un om bizar. Nimeni n-are încredere în el. Îl apreciază, îi ridică statui după ce trece în universul paralel. Se laudă cu el, dar atât. Mă întreb, unde au fost atunci oamenii de cultură, cei de la administraţia judeţeană, de ce n-au ieşit să apere casa lui Andrei Mureşanu? Iar acum de ce încearcă să ştergă cu buretele şi să ţină în sertare închise cu zece chei şi lacăte, în subterane, propunerile pentru acest loc. Pentru că ceea ce am făcut se poate certifica. Nu este o invenţie poetică şi nici nu-mi fac din asta un merit. Pentru asta am primit doar câteva bilete de autobuz şi o diplomă. Nu am primit nici bani, nici altceva pentru asta.  Este o recunoaştere pentru că ai luptat pentru dreptate şi pentru cinste. Pentru mine este mai mult o recompensă morală pentru simbolul acestui oraş. Bistriţa este oraşul Imnului naţional. Puţină lume ştie că eu am dat această sintagmă chiar în ziarul „Răsunetul”. În anii 90, pentru că am lucrat la ziarul „Răsunetul”, am fost şi corector şi redactor, am scris „Oraşul Imnului naţional” şi am mai propus ca în faţa statuii lui Andrei Mureşanu să fie o flacără cu gaz, care să ardă continuu. Şi acelaşi lucru să fie şi în Gara Bistriţa, ca toţi călătorii să ştie că se află în „Oraşul Imnului naţional”. Dar cine să ia în seamă propunerile unui poet?!! Nu de mult s-au deschis „Zilele poeţilor” la Casa Poetului, la care tot eu am dat titlul în urmă cu un an, împreună cu Mircea Oliv, dar nimeni din conducerea judeţului, deşi au fost invitaţi, nu a venit. Singura care ne-a onorat cu prezenţa a fost doamna Mioara Seica, consilier local, care a fost foarte impresionată şi chiar a spus că ar vrea să facă nişte întâlniri pe Pietonal, chiar de Ziua Naţională. Aceste întâlniri să fie în locuri vizibile ca să ne cunoască oamenii. Vreau să spun că nici profesorii de limba română, foşti colegi, nu mă invită. Le este frică să mă invite ca să nu zică părinţii sau copii că le „smintesc”. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi la Palatul Copiilor, unde copii ar dori să mă întâlnească, dar nu sunt invitat. Eu sunt prost înţeles, sunt dat la o parte, sunt oarecum izolat. La noi există găşti, cum există şi la nivel naţional la Uniunea Scriitorilor, şi Bistriţa nu face excepţie. Trăim într-o societate, cum zicea şi Paler, „schizofrenică”. De exemplu, găştile de la „Mişcarea Literară”. Anul trecut am scris o scrisoare către conducerea judeţului, dar nimeni nimic. Au zis că ei nu se bagă. Când am mers pentru serviciu, mi s-a spus că eu nu sunt o poet reprezentativ pentru judţeul nostri. Dar cine este reprezentativ pentru judeţ eu nu sunt? Timp de 40 de ani, împreună cu Ion Moise şi Luca Onul, am făcut şcoala de poezie de la Bistriţa. Iar acest personaj îmi spune că alţii au altă părere. Care alţii? Cei invidioşi din jur! Dar, acest individ de ce nu deschide o carte din cele 23 să te uiţi la biografie. De ce sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor? De ce am apărat Casa lui Andrei Mureşanu şi am făcut misionarism cultural? Se practică la noi în oraş, în judeţ, mercenariatul cultural. Nimeni nu e profet în ţara lui. Nu trebuie să calci pe cadavre ca să te ridici tu pe meritele altcuiva. Pe mine asta mă deranjează. Eu nu am orgolii, nu sunt invidios pe nimeni. Fiecare are misiunea şi destinul lui şi opera lui. Timpul şi Dumnezeu le cerne pe toate.

            Rep.: - În încheiere...

            Al.C.M.: - Aş dori să-mi fac un autoportret:

„Stea a depărtării sunt,/Cade frunza în pustiu/ Răsărit peste cuvânt/ Scriu ce sunt/ Şi sunt ce scriu”.

            Rep.: - Mulţumim pentru toate gândurile dumneavoastră şi la mulţi ani !