( Interviu) Prof. dr. Vasile Duda, inspector ISJ BN: Păstrarea tradiţiei vine tot din zona elitelor. A existat un val care a dus la aruncarea lucrurilor vechi. Ne-am pierdut straiele şi casele tradiţionale, dar şi identitatea

Rep.: - Nu vom mai avea arhitectura noastră ţărănească, urbană, rurală, specifică locului. Cine ar trebui să intervină? Statul, specialiştii? Să dislocăm acele case şi să le ducem într-un muzeu. Oricum, şi pe sate, la mine, pe Valea Ţibleşului, cred că au mai rămas foarte puţine căsuţe vechi, cam toate au dispărut.

          Prof. dr. Vasile Duda: - Aşa este. În anii trecuţi, împreună cu studenţii de la Arhitectură, am „bătut” satele din acest judeţ şi am încercat să identificăm dacă mai avem o zonă compactă. Sincer, asta am avut în minte. Din păcate nu mai avem aceste zone compacte, în care să putem lua o zonă cât de cât rezonabilă şi să putem trece la conservarea ei. Din păcate nu mai există aceste zone. Punctual, putem să identificăm case care mai au nobleţea tradiţiei, dar multe dintre ele, cum am constatat pe parcursul inventarierii arhitecturale, care se găseşte la nivelul judeţului, că au rămas în acea stare din cauza lipsei de potenţial al proprietarilor, ori sunt părăsite. Îmi amintesc, cu amuzament, de o situaţie de la Telciu, când făceam poză la o casă tradiţională, iar unul dintre vecini s-a apropiat de noi, întrebându-ne de unde suntem, ce facem. Nici nu am apucat să le răspundem, au crezut că suntem de la ziar şi ne-au spus să fotografie casa, să vadă lumea şi să-i facem de ruşine că nu şi-au refăcut casa. Adică, pentru ei, acesi oameni erau un prost exemplu, nu un bun exemplu. Acum, ar trebui cumva ca bunul exemplu să fie priceput şi în această lume. Dar este greu să facem acest lucru. Îmi amintesc de unul dintre arhitecţii care erau implicaţi în acest proiect de voluntariat care spunea că e destul de complicat pentru că, în momentul în care mergem într-un sat sau într-o comună să descoperim valorile tradiţionale şi vedem că casa preotului, casa învăţătorului, casa primarului, toate sunt cu etaj şi cu balcoane cu inoxx, este foarte greu să explici omului să-şi păstreze tradiţia. Asta înseamnă că, într-un fel sau altul, păstrarea tradiţiei vine tot din zona elitelor, adică a oamenilor care pot deveni un exemplu prin comportament, prin modul în care păstrează anumite lucruri, pentru că în momentul în care ei păstrează acele lucruri, sigur că şi omul de rând, cu mai puţină pregătire în domeniu culturii, va spune că, dacă păstrează primarul sau învăţătorul ori preotul, o fi ştiind de ce le păstrează şi atunci va încerca să le păstreze şi el. Dar aceste lucruri vin în timp. Însă, cred că a existat un val care a dus la aruncarea lucrurilor vechi, la renunţarea la ele din dorinţa de a fi nou, de a avea lucrurile pe care le-ai dorit în copilărie şi nu le-ai avut, dar acum cred că curba începe să fie inversă, adică, văzând că s-au pierdut multe din aceste obiecte vechi, din straie, casele tradiţionale, acum începem să fim conştienţi tocmai pentru că am început să le pierdem.

          Rep.: - Vedem că străinii vin şi ne cercetează tocmai pentru aceste lucruri, pentru că ei nu le mai au. Pentru ei reprezentăm o zonă extraordinară. Soluţia ar fi, din partea administraţiilor, ca măcar în fiecare comună să existe o astfel de casă muzeu sau agroturismul?

          Prof. dr. Vasile Duda: - E greu de dat o soluţie generală. Şi când se discută de conservarea monumentelor UNESCO şi s-au făcut regulamentele de intervenţie de la Veneţia sau Carta de la Washington, pentru conservarea siturilor urbane, permanent se spune că măsurile sunt în consonanţă cu dorinţele cetăţenilor din locurile respective. Până la urmă, cetăţenii trebuie să devină conştienţi de aceste lucruri, să şi le dorească şi în acel moment ele devin reale. Adevărul e că, dacă toată lumea şi-ar dori, într-un mod uniform, păstrarea integrală, nu vom mai avea parte de evoluţie. Nici acest lucru nu este o soluţie. Atunci, trebuie să vedem unde există, unde merită şi, în comuniune cu cei care locuiesc în acele spaţii, se poate întâmpla să avem această conservare. Spun conservare, pentru că, într-o primă fază, cred că aceasta trebuie să fie prima grijă, să păstrăm. După ce le avem, începem să trecem şi la ceilalţi paşi. Cred că prima dată trebuie să încercăm să le păstrăm.  Dar sigur că aceste lucruri se împletesc, nu ai o singură soluţie. Dacă cei mai în vârstă au fost educaţi, să spunem aşa, sub egida omului nou, şi cam până în anii 90 tot ce era nou era frumos. Acum lucrurile au început să se schimbe, dar nu se schimbă într-un ritm în care să vedem efectele într-un timp foarte scurt. Era celebra chestie cu comunismul, în cât timp se depăşeşte, şi parcă Coposu a dat răspunsul că, tot cam de atâta timp în cât s-a implementat sau s-a impus acest regim, tot de atâta timp avem nevoie să ne eliberăm de tarele lui. Probabil că şi aici lucrurile sunt cam la fel. Adică, trebuie să descoperim în timp aceste lucruri, dar ele durează. E adevărat, peste timp, vor fi comunităţi care le vor avea aceste valori tradiţionale, le vor promova şi, vor fi comunităţi care nu vor mai avea asemenea valori, vor tânji după ele, le vor căuta şi vor plăti să le vadă sau să viziteze locurile respective.

          Rep.: - Nu putem opri evoluţia, modernismul, dar în acelaşi timp, eu, om ce cercetează această latură tradiţională, m-aş bucura ca în fiecare zonă să fie o mică căsuţă specifică pentru ca copiii noştri să nu le cunoască doar din cărţi.

 Prof. dr. Vasile Duda: - Dacă e important să avem câte o casă memorială în fiecare sat sau nu, evit să dau un răspuns. Specialiştii discută în această perioadă despre faptul că, dacă iau o casă dintr-un loc şi îl mută într-un mediu artificial şi transformarea acestui loc în muzeu nu e neapărat un câştig. Este o mostră din timpul care a trecut, e important, e bine să facem şi treaba aceasta. Dar e şi mai important dacă reuşim să conservăm situl, adică acolo, la ea acasă, în grădina ei, cu familie ei. Asta ar fi ideal. Muzeul satului din Cluj, de exemplu, în perioada interbelică, când a fost pornit acest muzeu tocmai pentru a fi prezentat ca model de cultură şi civilizaţie rurală, pentru că se simţea deja că aceste lucruri încep să dispară, grija a fost să aducă şi oameni care să locuiească acolo, adică să existe gospodării, o mică grădină care să fie folosită. Încă de la început s-au sesizat aceste lucruri, că nicio casă muzeu nu este o soluţie, dar nu poţi nici să foloseşti o casă neapărat după rigorile după care a fost creată. Dar, această dorinţă există. Avem puţin astfel de case conservate, dar dincolo de case avem acareturile care sunt în jurul unei case, avem anexele, avem câte o şură care ea în sine estre extrem de expresivă.       

          Rep.: - Aţi făcut parte dintr-o comisie de inventariere a patrimoniului cultural...

          Prof. dr. Vasile Duda: - În această campanie de inventariere din anii trecuţi, desfăşurată în judeţ împreună cu domnul Gaiu, cu doamna Marcela Tămaş ca arhitect, şi cu voluntari de la Liceul de Arte de la secţia de Arhitectură şi de la Universitatea de Arhitectură din Cluj, constatam, la un moment dat, că ţăranii din această zonă nu au case foarte arătoase în comparaţie cu arhitectura şurii, de exemplu.  De multe ori şura era mai mare decât casa. S-a pus întrebarea, cum de şura era mai mare decât casa. Sigur că explicaţiile vin la un moment dat, pentru că, dacă omul avea nişte suprafeţe importante de pământ, avea animale, până la urmă asta era locul lui de muncă care genera venituri, nu casa mare, cu fală, pusă la stradă, ci şura din spate şi grajdul plin cu animale pentru că de acolo venea venitul lui. Dacă înţelegem aceste lucruri, vedem că într-un parcelar, şura are importanţa ei, ocuparea parcelarului după o anumită rigoare, modul în care era poziţionat, pentru că genera imaginea unei economii din această zonă. Imediat, ca într-o oglindă, începem să înţelegem de ce le demolăm. Pentru că nu mai trăim din acele venituri, pentru că vrem să fim fermieri, pentru că nu este rentabil dacă nu avem o fermă mare, atunci sigur că acele şuri mari de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX sunt inutile pentru proprietarul de azi. Dar este o provocare. Ce facem? Găsim o utilitate şi pentru acel spaţiu?  Adică, dacă azi avem maşină, ceea ce e normal, oare n-ar putea deveni şura un loc pentru garaj şi să nu mai construim un alt garaj, cu acoperişuri într-o apă sau un pupitru, care nu are niciun fel de importanţă estetică sau arhitecturală, nu mai bine păstrăm acea clădire veche dar înaltă, semeaţă, în interiorul parcelarului, tocmai pentru că poate mai are o inscripţie pe grindă, sau pentru a rămâne o amintire de la bunicul, sau de la cei din familia mea.  Poate că putem găsi acel sens. Cred că undeva aici trebuie să se învârtă rotiţele, să se facă declicul. Să nu ne dorim neapărat garajul nou ci să folosesc acel spaţiu care există deja şi pe care pot să-l las cu mândrie acolo tocmai pentru că a arătat că în acea parcelă s-a lucrat şi acum 100 de ani şi a fost o familie de oameni care au ştiut să pună lucrurile la punct.

          Rep.: - În trecut, acoperişurile în sine erau adevărate arhitecturi şi erau făcute în funcţie de condiţiile meteo din fiecare zonă a ţării. La munte erau construite într-un fel, la câmpie în alt fel. Acum, în toată ţara acoperişul este la fel. Nu se mai ţine cont de condiţiile meteo? Acoperişul într-o apă nu are ce căuta la noi în zonă.

          Prof. dr. Vasile Duda: -  Dacă formula este tot o apă şi un pământ, să fie şi acoperişul la fel. Este efectul globalizării, e efectul uniformizării materialelor de construcţie,  este efectul magazinelor mari care comercializează aceleaşi tipuri de materiale peste tot, în toată ţara, şi poate că peste tot, în marea majoritate a Europei sau în zonele în care trăim, este şi efectul circulaţiei oamenilor – au fost în Spania, în Italia, au văzut case frumoase, poate chiar casa patronului la care au lucrat – şi vin acasă şi vor să facă una la fel. Acele case au fost reperele lui. Nu le poţi schimba.  Dacă casa preotului, a învăţătorului sau a unor personalităţi importante din comunitate arată altfel, poate că îşi va dori să le facă altfel. Dacă nu, îşi va căuta alte valori, alte repere şi la va aduce în comunităţile lor. Aceste lucruri întotdeauna sunt negative. Uneori, motoarele schimbării au fost tocmai aceste schimburi, aceste plecări ale oamenilor dintr-o parte în alta. Doar că, acum, constatăm că avem o serie de astfel de acoperişuri hibride, îmbinări din tot felul de materiale greu de digerat din punct de vedere vizual. Asta înseamnă că ne-am pierdut acele repere care să ne dea nişte jaloane între care să ne putem mişca. Acoperişurile cu pantă înaltă au fost specifice acestei zone, e adevărat că iernile erau altfel, se pliau foarte bine atunci pe acoperişurile cu ţigle solzi. Învelitoarea de tip ţigle solzi se pretau la un acoperiş înalt tocmai pentru că apa trebuia să se scurgă rapid de pe acoperiş, să nu stea foarte mult. În momentul în care învelitoarea începe să fie făcută şi din alte materiale, adică, de exemplu din tablă, elementele se îmbină mai bine, automat panta nu mai este nevoie să fie foarte înaltă, adică se rezolvă problema funcţională. Dar rămâne problema estetică, pe de altă parte, vine proprietarul şi spune că un acoperiş înalt îl costă de două ori mai mult decât un acoperiş mai plat şi atunci de ce să-l facă mai înalt, doar pentru că e frumos şi îi place nu ştiu cui. Mereu va căuta varianta mai ieftină. Dar dacă vor înţelege că variantele estetice sunt cele pe care ni le dorim, că este o chestiune de principiu, o va face. Îmi amintesc că, după o discuţie cu unul dintre arhitecţii din judeţ, că a trebuit să rezolve un proiect, în sensul că au primit comanda să mansardeze un acoperiş. În momentul în care s-a întâlnit cu beneficiarul, înainte de orice, îl întreabă de cât spaţiu are nevoie, câţi membri de familie are, de ce şi-ar dori o mansardă. Răspunsul a venit foarte simplu, pentru că vecinul şi-a făcut o casă mai înaltă şi vroia şi el. Adică, nu avea nevoie de spaţiu, avea o problemă de orgoliu.  Dar nu cred că acesta este un motiv să construim. Este important să găsim un spaţiu eficient, corect, bine administrat pentru ceea ce are nevoie familia noastră. Dar dacă există asemenea orgolii, atunci cred că ele ar trebui să se înscrie într-o caracteristică a locului. Problema este dacă putem răspunde la această caracteristică a locului. Adevărul este că, dincolo de a da vina pe administraţie, pentru că tendinţa este de a spune primarul e de vină sau cel care dă autorizaţii, Direcţia pentru Cultură pentru că îi lasă să construiască, dincolo de toate acestea, adevărul e că după ’90, noi, din punct de vedere cultural, nu am fost capabili să dăm un răspuns clar pe această zonă. Ca să fiu mai explicit, de exemplu, când s-a făcut Unirea în 1918, când Transilvania s-a unit cu România, s-a pus problema cum va arăta România. Era o întrebare care aştepta răspuns. În cei 20 de ani, în marile oraşe din Transilvania s-au construit biserici impunătoare, cu o anumită ţinută arhitecturală, ceea ce ne dă răspunsul. A existat o elită care a dat răspunsul. Aşa trebuie să arate. Dar nu au fost bani să se construiască în anii 1920-1922. Prin anii 1930-1932 s-a construit mai mult, pentru că în anii respectivi veniturile au fost mai mari. Dar astăzi, când tragem linie, vedem un stil, despre care spunem că este neoromânesc, iar răspunsul este că vedem case frumoase construite de intelectuali în perioada interbelică pentru că existau deja nişte repere construite, şlefuite, care au fost îmbrăţişate de populaţie. Avem mai multe lipsuri. Pe de o parte lipsa de reacţie, dar pe de altă parte şi lista unui, nu neapărat „reţetar”, ci lipsa unor soluţii pe care să le ofere specialiştii. Nu înţeleg de ce nu le-au oferit în primăvara anului 1990. Pentru că exerciţiul de proiectare sau de concepţie şi organizare a unui spaţiu a fost influenţat în anii respectivi de vechile modele. Nu puteam fi în toamna anului 1989 într-un fel şi în primăvara anului 1990 altfel. A trebuit din nou să căutăm.  Dorinţa de a construi edificii religioase există, oamenii şi le-au dorit absolut normal, în contrapondere cu dorinţa de a demola asemenea edificii, dar nu au avut cele mai bune soluţii arhitecturale. Cine e de vină? Acum avem o perioadă de căutare. Încet, lucrurile s-au mai limpezit, s-au mai aşezat. La fel şi cu casele noastre. Nu am avut o stilistică foarte clar conturată, dar încet-încet, ea s-a conturat. Apar noile generaţii şi apar şi răspunsurile. Nu au existat manuale de cultură şi civilizaţie locală. Dar au apărut opţionale,  dar nu se face o schimbare atât de repede pe cât ne-am dori, dar ea se întâmplă. Adică, lumea începe să înţeleagă, lumea începe să-şi dorească anumite lucruri şi atunci înseamnă că şi rezultatele vor veni. Poate că unele comunităţi se trezesc mai repede, altele sunt mai tradiţionale, se vor trezi mai încet, dar sunt convins că lucrurile se vor aşeza într-un făgaş al normalităţii. Poate nu chiar în ritmul în care ne dorim noi, dar este important să nu rămânem fără acele valori când ne trezim.

          Rep.: - Da, au trecut 30 de ani, mai avem răbdare un pic să se aşeze lucrurile. Revenind la patrimoniul cultura al judeţului Bistriţa-Năsăud, la comisia de inventariere. Ce se inventariază?

          Prof. dr. Vasile Duda: - Atunci când am realizat acea inventariere a fost, pur şi simplu, un proiect de voluntariat. Noi am încercat să găsim voluntarii care să parcurgă  satele, să bată drumurile şi să caute rezultatele. Dintre cei care am făcut parte din această echipă, doamna Marcela Tămaş ca arhitect, domnul Cornel Gaiu ca istoric, eu, un arhitect venit de la Cluj, ca şi însoţitor pentru studenţi, şi elevi de la Liceul de Arte de la secţia de Arhitectură. Prin trecerea prin localităţile respective am încercat să fixăm adresele ca casele respective, să facem fotografii, să încercăm să facem o fişare a lor.

          Rep.: - Proiectul a vizat doar arhitectura tradiţională, nu şi monumentele din localităţi...

          Prof. dr. Vasile Duda: - Exact, monumentele din localităţi, aşa cum sunt ele inventariate şi aşezate în lista monumentelor istorie, au fost inventariate de o comisie a monumentelor, în 2004, când a şi generat şi publicarea monumentelor istorice care este publicat în Monitorul Oficial, lista completă, după care, treptat, în anii următori, s-a tot competat şi modificat această listă, dar nu fundamental. Unele obiective au fost scoase din listă – declasate –mai rar, sau au mai fost clasate şi alte obiective, care au fost ratate de lista monumentelor. Inclusiv modul în care ne raportăm la monumente s-a schimbat. Lucrurile nu sunt constante. Îmi amintesc că prima dată când am început colaborarea la lista monumentelor istorice, şi asta se întâmpla în 2004, venit din facultate, cu ideile pe care le aveam atunci, am considerat că monumente trebuie să fie clădirile care au o anumită vechime. Treptat, participând la diverse simpozioane, prezentări, ideile venind mai mult din zona europeană, am început încet să înţelegem că poţi să înscrii în lista monumentelor istorice şi o construcţie care a fost realizată în 1970 sau chiar în 1990, ceea ce poate fi extrem de surprinzător. Dar ea trebuie să reprezinte un reper important din punct de vedere stilistic, adică acea clădire trebuie să fie un reper. Este important să păstrăm acea clădire în forma în care a fost realizată, pentru că după modelul respectiv s-au făcut şi altele, astfel că putem găsi şi clădiri mai noi. Asta înseamnă că, în ultima perioadă deja se pun aceste întrebări. De exemplu, o provocare ar fi, chiar şi pentru zona noastră, ce păstrăm din perioada comunistă? Adică, perioada pe care am blamat-o, dar din 1948 până în 1989 s-a construit într-un anumit fel. Peste 100 de ani, probabil că ar trebui să avem 2-3 repere din această lume blamată, fie ele chiar şi negative, dar despre care să poţi spune că este reprezentativ pentru perioada care s-a scurs din istoria acestor locuri, în perioada comunistă. După aceea s-a construit altfel, au fost alte repere. Şi din punct de vedere estetic lucrurile stau la fel. Din punct de vedere expoziţional, o serie de muzee din ţară au început să facă expoziţii din perioada comunistă. Lumea spune că ne-am săturat de comunism şi iar se fac asemenea expoziţii. Nu e vorba de aşa ceva, ei caută să vadă care au temele pe care le-au abordat artiştii, încearcă să înţeleagă fenomenul pentru că, constatăm, de exemplu,  că o serie de artişti din acea perioadă au făcut naturi statice.  Ne întrebăm, oare aceştia nu au ştiut să facă decât naturi statice, două vaze puse acolo... Dar în momentul în care intri în profunzimea fenomenului începi să înţelegi că el a făcut acele teme tocmai pentru a se refugia de temele obligatorii impuse, pentru că dacât să facă portrete ale conducătorului iubit, mai bine a spus că nu ştie să facă decât naturi statice. Adică, e şi o formă de a te separa de acea lume care oferea comenzi oficiale şi bine plătite. Cumva s-au retras. Studiind acest fenomen începi să înţelegi, la un moment dat, de ce în arta românească, la jumătatea secolului XX, avem mulţi artişti consacraţi care merg pe aceste subiecte simple, caută bucuria din aceste subiecte simple, aşa numita rezistenţă prin cultură.