Între carte și computer

Educația începe în familie (precum, teoretic, toată lumea o știe), apoi e amplificată la școală, dar cea de acasă continuă, într-un fel de combinație comună psiho-didactică și morală.
Această dublă ipostază se manifestă în fel și chip (firește, acolo unde tata și mama nu sunt doar făuritori de venit, de bătaie sau făcători de mâncare și menajeri în propria casă).
Cunosc o familie în care tata este medic și mama profesoară de desen. Au două fete, cea mare, o adolescentă pe clasa a VI-a, cea mică, o fetiță pe clasa a III-a.
Foarte sârguincioase la învățătură, după ce-și termină de pregătit temele pentru a doua zi, urmează programul (l-aș numi eu) „carte-computer”, supravegheat mai ales de mamă, care vine acasă mult mai repede decât soțul. Tipicul e cam așa:
Cine își termină temele mai repede, alege: carte sau computer. Cealaltă ia ce… rămâne.
Însă, indiferent la ce „aparat” se află, repriza e de o oră. Dacă cea de la computer și-a terminat ora, se oprește și se apucă de lectură, tot o oră. Schimbul acesta e loial. Iar cărțile sunt cel mai adesea din lista de lecturi suplimentare primită la clasă. Mama face sondaje, e interesată și de înțelesul vreunui neologism; în camera lor, fetele au dicționare gârlă și le știu utiliza.
Dar joaca ? Ok! Se joacă fie între ele, în casă, fie afară, cu prietenele lor. Iar lectura și computerul rămân o datorie pentru ziua următoare.