Între curajul afirmării şi „primejdia mărturisirii”

Pentru un ideal, merită să te zbaţi, poate chiar să-ţi jertfeşti viaţa. Va fi proba supremă că ai fost om adevărat, pildă pentru alţii, ce-ţi vor purta până la biruinţă stindardul luptei. Dacă iubeşti pe cineva, trebuie să ai puterea s-o mărturiseşti, s-o arăţi. Nu neapărat cu vorbe, căci mai este un limbaj al privirilor, al gesticii şi mimicii. Aproape de ridicol e o iubire pe care o păstrăm în prăpăstiile sufletului, ofilindu-se fără lumina mărturisirii într-un fel.
Le spunem acestea într-un ceas în care lumea românească oscilează între două atitudini politice antinomice: afirmarea idealului de Unire cu Republica Moldova ca „proiect naţional” , după exprimarea Preşedintelui ţării şi cealaltă, tot reală, a copilului-premier, că astfel vom indispune partenerii din Uniunea Europeană şi pe toată lumea. Visăm la Românie Mare? Pildă proastă pentru atâţia vecini şi imperii prăbuşite care se vor iarăşi „Mari” –va zice Europa vestică, sătulă de atâtea naţionalisme vetuste! Cât despre ursul rusesc, mârâielile lui ne sunt familiare deşi nu ne mai înfioară precum altădată.
Unii exaltaţi din mass-media vor urgent Unirea, chiar fără acea ghiulea atârnată de picior, numită Transnistria. Acordul de asociere semnat la Vilnius de Republica Moldova nu este decât un pas –mare şi curajos, e drept- spre Uniunea Europeană, dar până la o integrare reală, calea e lungă, spre orizontul incert al anilor 2020. Câte vor ma fi până atunci? Multe ţări africane sunt asociate Uniunii Europene, dar vedem că au rămas tot acolo unde sunt azi pe harta lumii. Calea cea mai scurtă pentru integrarea rapidă şi completă a fraţilor moldoveni în Europa civilizată răsare azi a fi cu puterea unei oferte greu de refuzat –Unirea cu România. Sunt sigur că astfel de lucruri vor fi discutat alert Preşedintele României, Traian Băsescu şi Primarul Chişinăului, Dan Chirtoacă, sosit la Bucureşti spre a merge în acelaşi avion spre Vilnius. Ar putea fi această călătorie comună un simbol.
În lungul istoriei ne-am realizat miraculos ca naţiune între Imperii rapace şi vrăjmaşe, fiindcă ne-am afirmat clar visarea de a fi ca naţiune. Nu o afirmare agresivă, fiindcă am fi pierit, ci una smerită, dar fermă, înălţată în zenit de Mihai Viteazul la 1600 şi apoi niciodată uitată, ca apoi să fie realizată în 1918. Dacă nu ar fi cunoscut lumea aspiraţia noastră naţională, cum ar fi fost posibil spre a fi acceptată şi realizată? Unirea a părut adesea un vis stelar, o utopie, dar mereu cu nădejedea că „ceea ce la oameni e greu (sau imposibil-n.n.), la Dumnezeu este cu putinţă”. Şi iată că în răscrucile istoriei, ceea ce a părut himeric s-a realizat.
Nimic nu stă pe loc în istorie lumii. Peste Prut, lucrurile se schimbă. Sprijinul Occidentului spre a scoate Moldova de sub cizma susească a putut aduce la putere forţe proocidentale, iar „staţia” Vilnius este o reuşită a tututror forţelor progresiste, cu eclipsarea comuniştilor lui Voronin. Dificultăţile unei Uniri cu România sunt cât munţii cei mari, căci pentru a se vrea aşa ceva, trebuie o voinţă populară.. „Cereţi Unirea şi o vom face!” le-a spus Preşedintele României moldovenilor. Zadarnic vrea cu iubire mirele, dacă mireasa e reticentă.
Să nu uităm însă că într-un tren, nu toate componentele sunt locomotive, ci abia una sau două. Ele trag cutezător vagoanele. Nici în martie 1918 nu toţi moldovenii au priceput actul Unirii, ci doar Sfatul Ţării. Pe transilvăneni cine i-a întrebat la 1918: „Mă, vreţi să ne unim?” Ci s-a spus ca la 1859: „HAI să dăm mână cu mână/ Cei cu inimă română!” Se întrevede iar vremea unui ”HAI!” exemplar. (Se ştie că „discursurile” îndemn extraordinare pentru luptă ale lui Avram Iancu se compuneau numai din două cuvinte: „No HAI!!”)
Pe prieten nu-l tot întreb dacă vrea să bea o bere, ci : „Hai să bem o bere!”. Deosebirea dintre verbul „vrei” şi interjecţia exortativă „hai” face diferenţa.
Vrăjmaşii Unirii vor putea fi anesteziaţi de acum mai uşor cu „tortul” accesului spre Europa, iar UE va avea şi ea intuiţia realizării extinderii spre Moldova, dacă românii de dincolo şi dincoace de firicelul Prutului o vor dori. Nu ne va fi uşor, căci dat fiind nivelul lor de dezvoltare va trebui să le dăm din pâinea noastră, din truda noastră, dar vom izbândi.
Până şi la Moscova (inclusiv la „Vocea Rusiei”) se aud glasuri care recunosc inevitabilitatea şi firescul Unirii cu România. Da, există şi „primejdia mărturisirii” (după exprimarea lui N. Steinhardt). Există refuzuri, există blamări, domnule Preşedinte al României, ba au existat şi temniţe şi chinuri şi moarte pentru un ideal, însă el merită afirmat, merită dorit, merită să ne rugăm şi să luptăm pentru el. Negreşit că Dumnezeu ne va dărui şi biruinţa, căci El ne-a zis: „Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide...”