Între lucrurile care ne lipsesc

Pe măsură ce timpul trece, simt tot mai acut lipsa unui for de dezbatere obiectivă a întregii noastre desfăşurări şi evoluţii sociale. Un astfel de for lipseşte, întâi şi întâi la nivel naţional, iar mai apoi modelul lui lipseşte în totalitate pe verticală până la ultima entitate administrativă responsabilă de evoluţia vieţii sociale locale.

Odată cu timpul care trece, realizez că municipiul nostru nu deţine şi nici măcar nu încurajează un astfel de forum credibil, în pofida a două premise evidente: prima, conform căreia mizele evoluţiei şi dezvoltării municipiului sunt tot mai mari, iar a doua, conform căreia resursa umană, şi deci capacitatea axiologică, ne stă la dispoziţie, nu mai departe de un telefon sau câteva străzi ce ar trebui parcurse.

În încercarea de a mă explica am să o spun foarte clar: la acest moment Bistriţa deţine valoare şi resursă umană care să asigure o dezvoltare a ei, în baza tuturor recomandărilor şi evidenţelor posibile. La un inventar rapid, astăzi, oraşul nostru are peste 50 de doctori în ştiinţe, are un corp profesoral universitar consacrat, are câteva sute de profesori onorabili şi voluntari, are câteva zeci de manageri şi economişti validaţi prin cariera lor, are câţiva oameni de cultură valizi la nivel naţional, are câţiva foşti primari ai municipiului dispuşi să se ofere, are o clasă studenţească credibilă ce numără aproximativ 1000 de oameni, şi mai are o mulţime de oameni bine intenţionaţi ce n-au fost, alături de toţi cei enumeraţi, întrebaţi nici măcar odată în legătură cu părerea lor despre viaţa noastră.

Am să dau acum doar câteva exemple ce demonstrează disponibilitatea acestor oameni:

- Am întâlnit nenumăraţi profesori ce aveau păreri ăi atitudini proactive

- Am ascultat de atâtea ori cadrele didactice de la Extensia Universitară Bistriţa, supărate că pe ele nu le întreabă nimeni nimic;

- Am participat la întâlniri ale marilor constructori bistriţeni unde se emiteau proiecte şi necesităţi mai mult decât onorabile;

- Am stat de atâtea ori cu Alin Seserman şi Gheorghe Tuţă şi am dezbătut despre clădirea şi parcul din Eminescu;

- Am discutat de nenumărate ori cu prietenul meu Alexandru Uiuiu

despre Centrul Vechi şi viitorul acestuia.

- Am petrecut ore multe împreună cu Mircea Oliv discutând despre necesitatea unei biblioteci judeţene care să ne onoreze pe toţi;

- Am sunat de vreo câteva ori la Vasile Moldovan şi Pavel Popescu şi totdeauna au fost deschişi şi primitori;

- Am stat ore întregi cu Mircea Gelu Buta şi alţi doctori respectabili şi am văzut nevoia oraşului pentru o elită consacrată;

- Am avut convorbiri cu Duţu Toniuc, cu Vali Schreiner sau cu Doru Costinaş despre o Bistriţa mai curată şi mai verde;

- Am petrecut ore minunate cu Gavril Ţărmure cu George Mircea, cu Mircea Mocanu şi ştiu că sufletul lor artistic are multă iubire pentru oraşul acesta;

- Am intrat şi am vorbit de atâtea ori cu funcţionari sau aleşi din Primărie despre ce nu merge şi ce ar fi minunat să se facă;

- Am cunoscut sute de tineri ce ar dori să se implice pentru a-şi face viaţa mai bună;

- Am văzut arhitecţi, şi ingineri, şi oameni simpli, şi doctori în ştiinţe, ce ar avea nevoie de un simplu semn şi ar veni cu toţii;

- Am cunoscut nenumăraţi ziarişti ce ştiu atât de multe lucruri, şi au ascultat atât de multă lume, încât opinia lor ar fi chiar necesară;

- Am stat chiar şi cu antrenorii acestui oraş şi mi-au spus ce lipseşte de aici, şi ar fi bine de făcut;

Şi pentru toţi aceştia, şi chiar mai mult pentru toţi cei pe care nu i-am enumerat, sau nu îi cunosc încă, dar asta nu înseamnă că ei nu există, cred că ar trebui să existe un for instituţionalizat în care ei să-şi spună părerea. Că acesta s-ar numi „Consiliu consultativ”, „Comitet de Onoare”, sau mai ştiu eu cum, mă gândesc la acel „Sfat al Înţelepţilor” din bătrâni, ce exista în fiecare comunitate, şi gira, obiectiv, proiectele aleşilor. Pentru că revin, spunând că bugetul de investiţii al Primăriei a ajuns să depăşească cifrele milioanelor de euro şi chiar n-ar fi rău să ne legitimăm cu un astfel de for.

Conştient că lucrul nu e uşor, n-am să ezit să cred până la capăt în voluntariat şi nevoia psihologică de implicare şi recunoaştere. Şi oricât de greu ar fi până la urmă de realizat, toţi aceşti oameni ne-ar oferi păreri, planuri şi proiecte, şi n-ar cere nimic în schimb, şi ar pleca acasă fericiţi că au făcut ceva pentru comunitatea lor şi aceasta le recunoaşte măcar părerea.