Intrebări creştine (1)

(unui avocat)

Stiţi probabil,domnule profesor,că în religia catolică şi în cea reformată(chiar la neoprotestanţi),păcatul părinţilor este văzut ca o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu,iar întruparea lui HRISTOS,Fiul lui Dumnezeu , s-a făcut spre a satisface onoarea dumnezeiască lezată.Este adevărat acest lucru ?

Cele afirmate de domnia voastră sunt dogme ale Bisericilor amintite şi au fost formulate de Anselm de Canterbury pe la 11o9 şi rectificate întrucâtva de Bonaventura şi Toma de Aquino.Din postura prestigiului excepţional de care aceştia s-au bucurat,ele au fost adoptate ca dogme ale Bisericii apusene,păstrate oarecum până azi.Spun oarecum,deoarece există azi larg răspândită părerea că e cam unilateral a interpreta doar la atăt evenimente aşa de mari ale istoriei umanităţii.Dacă tot puneţi această problemă,vom arăta suplimentar că Biserica catolică vede în păcat o pierdere a „graţiei dumnezeieşti”,iar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu,se restituie omului această „graţie”.

Cunoscând aceste lucruri,putem face o ordonare ideatică. Intâi de toate ,ştim toţi creştinii că Dumnezeu nu a creat pe om spre a-l pierde,ci pentru a-l face fericit.In atotştiinţa sa,Dumnezeu prevăzuse nu doar căderea protopărinţilor,ci şi că îi va mântui,îi va restaura,nu doar redându-le graţia dintâi,ci chiar îndumnezeindu-i ,iar în locul Edenului pierdut le va dărui o Impărăţie,din oameni făcându-ne fii ai lui Dumnezeu. „O,adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu”-suspină apostolul corăbier Pavel din Tars.

Cât despre vocabula”răzvrătire”,ea nu este totuna cu greşeala.Răzvrătit împotriva lui Dumnezeu este diavolul,fugarul din ceruri”,iar omul a „greşit”.E logic cum că protopărinţii nu aveau experienţă şi au fost înşelaţi de Inşelătorul,Duşmanul omului.

Negreşit că ne îndurerează o greşeală a copilului nostru.Vezi că efierbinte apa!Nu pune mâna!Cănd se frige,ne pare rău şi nouă şi lui trebuind apoi timp pentru a se vindeca.E vorba de o răzvrătire contra voii noastre?Evident că nu.Si mai este ceva.

Dumnezeu nu e ca omul,deşi e Ziditorul nostru.Este greu de închipuit pentru cuvintele şi mintea omenească infinita majestate a lui Dumnezeu.Nu avea cum să aducă atingere maiestăţii divine greşeala protopărinţilor.Chiar un om superior nu ia în seamă de pildă o vorbă proastă a cuiva cu cât e mai mare diferenţa dintre cei doi..Deci valoarea unei acţiuni depinde de calitatea persoanelor.

O singură picătură din trupul Dumnezeului -Om

HRISTOS e suficientă să steargă toate păcatele neamului omenesc.Atât şi maio mareeste diferenţadintrte CREATOR şi omul creat.

Intruparea Fiului lui Dumnezeu este multivalentă la extrem şi nu e corect să o mărginim la o idee sau două..Ideea de”satisfacţie”este descinzând din jurisprudenţa romană,iar mai apoi din etica seniorilor feudali a căror preocupare majoră era păstrarea onoarei..Insistenţa pe onoare vinea desea în contradicţie cu smerenia creştină.

Termenul exact este utilizat mai întâi de Tertulian,iar apoi de Sf.Ciprian şi de Fericitul Augustin..Biserica ortodoxă nu putea accepta o dogmă care pune pe HRISTOS într-un raport juridic cu Părintele ceresc,iar omul rămânând ca un factor exterior,eludând faptul că omul este obiectul iubirii dumnezeieşti,Dumnezeu fiind iubre(cf.Sf.Ap.Ioan) şi însăşi religia creştină fiind religia iubirii.

Problema este extrem de vastă şi vom încerca data viitoare să o mai amplificăm puţin,în limita spaţiului prea mic de care dispunem,arătând cum este tratată aceaastă problemă în teologia protestantă,până acum insistând mai mult asupra dogmei catolice.

Har,milă şi pace de la Dumnezeu domniei voastre ,întregii familii şi tuturor celor care chemăm numele Lui Preasfânt.