Ioan SOMEŞAN: “Carte leac (îmbrăcată-nfrac)”, Ed.Karuna, Bistriţa, 2009

Trebuie oare să fi frecventat o “şcoală” de poezie, precum i-a fost dat lui Nicolae Labiş sau altor autori de atunci? Mihail Sadoveanu, opinând despre aşa o instituţie, zicea hâtru: ,, câţi poeţi au intrat, atâţia vor şi ieşi”- fiindcă dragostea de muze o primeşti născându-te şi nu ţi-o poate nimeni dărui la pachet sau dădăcindu-te (cum încerca Flaubert cu Guy de Maupassant).

Ai privit vreodată –iubite cititorule şi cititoare- bolta instelată cu infinitul ei de stele? Unele scânteiază puternice şi marcând bolta, altele-s mici şi sfioase, iar unele, abia zărindu-se, licuresc blânde şi neştiute, dar fericite că în smerenia lor alcătuiesc şi ele firmamentul minunat al nopţilor şi Universului. Sfios, la fel cu acestea, dl. Ioan Someşan nu îndrăzneşte să se considere poet şi să se aşeze la masa poeţilor, cum fac alţii cu aplomb. Poetul-avocat I.S. nu a avut linişte până nu şi-a pus sufletul într-o plachetă confesivă, aşa ca-ntr-o oglindă a propriei fiinţe. Şi…la urma urmei, ce e arta, dacă nu o oglindă pe care o punem în faţa lumii sau a propriului eu? Aceasta dintr--un sentiment de preaplin sufletesc, dintr-o bogăţie interioară, o fericire, o stare pe care o vrei revărsată. Probabil că dintr-o astfel de simţire generoasă şi iubitoare va fi creat Dumnezeu Universul, lumea cerească şi pământească. Doar ne-a făurit ”după chipul şi asemănarea” Sa cerească, nu?

Dl.Ioan Someşan vine de pe Bârgău, din Mijloceni, unde cu apele montane cântă şi vântul şi codrii.

Domnia-sa nu trage de plete muzele, cerând imagini spectaculoase, nici nu bate cu securea în porţile cetăţii apolinice să i se deschidă grabnic spre a fi împodobit cu laurii nemuririi. E un om absolut obişnuit, normal, din care normalitate îşi decantează scandarea poetică.

Placheta are două părţi : una confesivă, iar ultima de lirică pur ocazională: o călătorie, un sejour, o căsătorie a fiicei iubite Ioana, unui client ce-şi ofensase avocatul, un self-epitaf, o “Electorală”- toate ca un fel de addenda, “moloz literar” cum s-ar zice şi care totuşi are un şarm insolit şi nebănuit poate de autor. (I s-a întâmplat şi unui Giuseppe Verdi să spună că ”Aida” nu este “fiica” lui favorită ori lui Ion Agârbiceanu cu “Fefeleaga”, în vreme ce posteritatea le-a dăruit faimă şi celebritate.)

Alo! Domnu’ Misiuga! Ştii ce urmaş ai prin burgul nostru? Optimist, aşa ca matale, blajin şi radiind o bonomie contaminantă! Proza vieţii, exilând melancoliile, este pusă în alambicuri de acest nepot al domniei tale şi se condensează-n rime, adesea fiind monorime de factură populară, în ritmuri sincopate, ca o respiraţie sau un cord concord cu ritmurile variabilei existenţiale: “Sus pe cer se vede luna/ spre iubită plec acuma, /nici călare, nici pe jos, doar purtând un gând duios..” (“Te rog zâmbeşte-mi doar”).

Multe stihuri pot părea deconcertante prin firescul şocant, prin banalitatea irepresibilă, prin cadenţele dificile şi totuşi cu farmec: “Băut fiind, te-am supărat aseară. /Mă iartă, nu mă da din inima-ţi afară,/că-i foarte greu şi-i mult prea trist/când nu găseşti un altruist/să vindece pe-un egoist.”(“Iartă-mă!”).

Scânteieri literare autentice aflăm în Dorinţă, Semenului meu, Mintea cea de pe urmă, Autocritică, Blestem, Draga mea, Gastronomică, Mi-e dor de tine, Rugăminte, Nunta de aur. Dificultăţile tehnice în a călări Pegasul aduc aminte de diamantele scoase brut din mina (sufletului), aşteptând Amsterdamul spre a avea şlefuirea ce le face valoric superioare.

Felului şăgalnic de a privi lumea nu i se poate sustrage, chiar dacă radiază-parodiază:”Aho, aho, femei, bărbaţi/Staţi puţin, nu mai mâncaţi,/lângă min’ v-alăturaţi/ lui Săndel să îi uraţi /să îi fie casa casă/şi să-i fie masa grasă…”(Urare vărului Săndel).

Există un farmec al absconsului, al obscurului apolinic, gustat de un segment cert de lectori, dar şi unul al banalului, în care excela poetic lirica egipteană antică, iar la noi George Călinescu, GeoDumitrescu sau Jaques Pervert la francezi._

Placheta, prefaţată generos de distinsa colegă avocat Dorina Manu şi Titus Wachsmann. Hogiu, se bucură de o grafică excelentă, ca o invitaţie spre a intra în acel “palazzo” interior al unui semen al nostru. Cu sfială, avocatul-poet socoteşte volumul ca pe un “copil de suflet” al său, pe care bănuim că-l îndrăgeşte foarte, dincolo de aparenţele declarative. Cine poate garanta însă ce va preţui critica literară a vremilor viitoare? Oricum, avem o lirică circumscrisă absolut sieşi, familială chiar, căreia însă nimeni nu i-ar putea refuza statutul poetic efuziv, prin redempţiunea realizată a unui cotidian osmotic, în elementele lui pozitive, tonice. Mai scrie, domnule avocat poet! De ce să nu scrii?Vieţile noastre respiră prin artă. Dacă pot resuscita şi pe alţii, atunci avem şi scântei din arta autentică, deşi “vita brevis; via artis longa”(viaţa scurtă(e); drumul artei lung (este).