Ion Buzași: Mamei mele, dincolo

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

Ioan Alexandru: „Măicuța mea al cărei sân l-am supt S-o laud mult mi-e milă și rușine!”

 Nichita Stănescu:„Orice mamă e anume Cea mai scumpă de pe lume!”

 A venit din Salva - la Mintiu Gherlii, la o vârstă fragedă, 10-12 ani, la fratele tatălui său, preotul gr.-cat. Atanasie Pașcu, rămas văduv și fără copii. A fost înfiată de acesta, și în 1939 s-a căsătorit cu învățătorul Ioan Buzași din Mintiul-Gherlii, dar a avut toată viața nostalgia satului natal. A avut, datorită epocii prin care a trecut, o viață chinuită: venirea celui de Al Doilea Război Mondial; colectivizarea, „închiaburirea” pentru 8 ha de pământ pe care le moștenise de la preotul care o înfiase și, ca să scape de pământ, pentru că nu mai putea face față cotelor, l-a „donat” (aceasta era expresia) la stat; teama că vom fi exmatriculați, eu și sora mea mai mare, de la școală. O amintire mai duioasă – nu pot alege pentru că toate imaginile mele cu mama sunt un șir de amintiri duioase: așa când am plecat prima dată împreună la Salva cu trenul, în vacanța de vară în școala primară fiind; când mi-a luat apărarea în fața unui învățător sadic, de altminteri cunoscut al tatălui meu, care ne pedepsea prin îngenunchere pe grăunțe sau ne închidea într-o cameră obscură după ore, pentru că nu ne făcusem temele; când alergam în întâmpinarea ei, pe cărarea ce ducea spre „râtul” pe unde venea din Gherla, aducându-ne fructe sau bomboane; când s-a îngrijit într-o iarnă grea să fim duși alături de alți colegi la liceul din Gherla cu sania deși din satul meu până în orașul studiilor liceale erau doar 3 km; cum s-a hotărât ca și în iarna cu omăt mare, iarna anului 1954, să rămân la internat; cum m-a sfătuit la absolvirea liceului să urmez fie Facultatea de Medicină (așa cum un unchi de-al ei a urmat Fac. de Medicină de la Leipzig) sau Teologia, așa cum făcuse preotul care-i devenise părinte adoptiv. Și-a dat repede seama că pentru medicină nu aveam o atracție, iar teologia și preoțimea începuseră să fie desconsiderate; să mai adaug că teologia greco-catolică nu mai era. S-a învoit în cele din urmă cu filologia, gândindu-se mai ales la Coșbuc, de care-i povestise de bună seamă tatăl său și se bucura de succesele mele școlare. De la ea am auzit prima dată poveștile ce mi se păreau fantastice despre „haiducul” Boșotă Grigore pe care nu-l putea prinde nici miliția, nici securitatea și care a fost vândut de către o ibovnică din Salva. Dintre vorbele ei care ne-au rămas sunt cele când eu și sora mea eram neascultători această amenințare, căreia nu-i știam atunci gravitatea profetică: „Îți plânge voi, unde nu o să vă vadă nimeni”, pe care mi le-am amintit ascultând cântecul lui Grigore Leșe: „Degeaba mai zic „Vai de mine/ Că tot nu m-aude nime.” Puține bucurii am reușit să-i fac în afara notelor foarte bune, aducătoare de bursă de merit, dar țin minte că începând să public din anul III, primul articol în ziarul „Făclia” din Cluj și primind în mod surprinzător onorariu m-am dus bucuros să-l ofer cu recunoștință, pentru că mi-a îngăduit să urmez facultatea pe care mi-am dorit-o. În decembrie 1965 m-a condus la gară la Gherla să iau trenul spre Blaj, unde fusesem repartizat ca profesor de limba și literatura română. E ultima amintire cu mama în viață, căci peste trei luni, avea să treacă la cele veșnice, așa că eu m-am consolat cu versurile poetului care regreta ca și mine că n-a apucat să-i facă bucurii și daruri pe măsura iubirii și jertfei sale.