Ion Buzași: Spiritul locului – Salva

Copilăria mea poartă amintirea luminoasă a două sate: Mintiu-Gherlii de pe valea Someșului Mic, satul meu natal ( mintiuanii în mândria lor locală, i-au scornit și un cântec:„Foaie verde siminic/ Cât îi Someșul cel Mic,/ De-i umbla în lung și-n lat/ Nu-i găsi mai mândru sat/ Ca și satul meu cel drag/ din Luncă la Băieșag) și Salva, satul bunicilor mei dinspre mamă, unde am petrecut vacanțele școlare din primele clase, până în pragul studenției.
Dacă mă întreb care dintre aceste sate au influențat mai mult formația mea intelectuală, cu alte cuvinte, care din ele și-a imprimat mai mult asupra mea „spiritul locului”. Latinii aveau o expresie asemănătoare și sintagma românească o traduce aproximativ: „genius loci” – o ființă divină, mai mare peste nașteri, și veghea asupra celui născut; Zeu, apărător al unui loc. Într-un fel expresia este aproape sinonimă cu „sufletul locului”. Una dintre primele cărți citite despre Blaj și care a alcătuit un fel de prefață a lecturilor ce au urmat despre această Mică Romă ardeleană se intitula Sufletul Blajului.
Deși sunt tentat să răspund precum copiii mici atunci când sunt întrebați pe care dintre părinți îl iubește mai mult și răspund „Pe amândoi”, așa aș spune și eu despre cele două sate ale copilăriei mele. Și totuși dacă e vorba care și-a lăsat mai mult amprenta asupra evoluției mele profesionale (intelectuale, literare), spun fără ezitare: Salva. Deși la o distanță de numai 60 de Km. de Mintiu-Gherlii, deosebirea dintre ele i-a apărut copilului ce eram frapantă. Era prima oară, în vacanța de vară, după absolvirea clasei I, când călătoream cu trenul, și de la Beclean încolo vedeam oameni în costume naționale, iar la Salva i-am văzut la horă (sau la joc), care se ținea lângă podul acoperit de pe Sălăuța, duminica și n-am mai putut uita feciorii „mândrii codrului păuni”, iar fetele „Ce fete dragi, dar ce comori/ Pe rochii lungi țesute-n flori…”Așa mi-am explicat de ce am memorat cu ușurință atâtea versuri din Coșbuc. Dar când i-am studiat în liceu (în gimnaziu, - ciclu II se spunea atunci - nu figurau în programa școlară nici Coșbuc și nici Rebreanu) – unele scene din Nunta Zamfirei sau Moartea lui Fulger, sau hora de la începutul romanului Ion, îmi apăreau ca imagini cunoscute.
Trebuie să precizez că vorbesc de anii 1953-1960, când Salva nu cunoscuse modernizarea șoselei, adică nu era asfaltată, dar nici cursul râului nu era înglodat de peturi și alte gunoaie, încât dimineața, cum casa bunicilor era chiar lângă drum, alături de Sălăuța, ne spălam cu apă curată din râu la îndemnul „tânei”(bunicii).
În câteva rânduri cu un văr de-al meu am făcut excursii cu bicicleta la Coșbuc, și la Prislop, care nu se numea încă Liviu Rebreanu - un mare lingvist, Petru Caraman, avea dreptate când spunea că n-ar trebui să dăm satelor din care s-au ivit mari personalități ale culturii române, numele acestora, ci cunoscând locul nașterii lor, aceste localități să capete prestigiu implicit. La Coșbuc, nu se amenajase casa memorială încă, dar locul muzeografului îl ținea Emil Ștefănuțiu, un profesor în vârstă, absolvent al Blajului am aflat mai târziu când l-am găsit menționat într-un anuar școlar, profesor de muzică, dar mare iubitor al poeziei lui Coșbuc, care ne-a prezentat tot ce era important în vechea casă a Coșbucenilor. Iar la Prislop – trăia încă bătrâna, prototipul Anei, care era supărată că „domnișoru Liviu” a „pus-o în cărți și nu e așa cum scrie el”.
Și numele locurilor din Slava și din împrejurimi mi se păreau poetice, cu sonorități ce aveau darul unor cuvinte de alint sau ale unor augmentative de care , vorba cronicarului, „se sparie gândul”: Cicireuț, Bolotău, Bruhoaia. Da mai ales se speria gândul și ascultam cu sufletul la gură poveștile despre Bașotă, un fel de haiduc, din partea locului, din Runcu Salvei, a cărui amintire era încă vie, figura lui trecuse la propriu în legendă și regretatul Andrei Moldovan a cules din satul Runcu o poezie despre acest erou popular, întemnițat o vreme la Gherla. Sigur că poveștile despre el, pe care le auzeam, ca orice povestire populară, era „înflorită” prin contribuția povestitorului.
Tot Salva este locul care mi-a imprimat dragostea pentru cântecul popular năsăudean. Din Salva erau câțiva interpreți de muzică populară: Maria Butaciu, care locuia peste drum de casa uncheșului Tănase, aproape de Bolotăul amintit, absolventă a liceului de muzică din Cluj, doar cu 2-3 ani mai mare ca mine și, care venea uneori în vacanțe acasă, Maria Onu, cunoscută mai ales prin numele adoptat după căsătorie, Maria Peter, care locuia pe ulița ce duce spre Hordou, mai sus de casa bunicilor mei; din Salva era bunica Valeriei Peter Predescu, și de aceea venea des în acest sat de unde și-a cules o parte din „cântecele năsăudene”publicate într-o carte cu acest titlu.
La Salva am auzit despre jertfa lui Tănase Tudoran, un Horia, al Țării Năsăudului, tras pe roată ca și el; locul supliciului se cheamă Mocirla, acum alături s-a ridicat un monument și în apropiere o mănăstire de maici. Primul meu articol era o însemnare despre acest erou al istoriei noastre pe care am trimis-o, fără prea multă speranță în publicarea lui la ziarul „Avântul”, - era pe vremea raioanelor, dar care mi s-a spus mai târziu, de către neamurile mele din Salva, că a fost tipărit.
Iată de ce atunci când am început articole și studii de istorie literară, monografii, ele se încadrează în perimetrul geografic și cultural năsăudean și se datorează în bună parte acestor frumoase, neuitate – și se vede - cu urme durabile – vacanțe estivale: Andrei Mureșanu, George Coșbuc, Ion Pop Reteganul.

Ion Buzași