Elena M. Cîmpan: Amintiri cu mama

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a aflat că sunteţi scriitor/ scriitoare? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră? (Menuţ Maximinian)

                   Motto: „Ușoară, maică, ușoară/ C-ai putea     să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită, totuși, ești -/ Iarba știe cum te cheamă,/ Steaua știe ce gândești.” ( Grigore Vieru, „Făptura mamei” )

      Mama mea trăiește, la distanță de doi munți, pe care, deseori, i-a străbătut, ca să ajungă la mine. Acum, nu mai poate. E rândul meu. Și, parcă, nu merg tot atât de des, cât ar vrea ea, cât aș dori eu.  Cu gândul, da. În fiecare zi.

       E ființa care îmi inspiră cel mai mult bunătatea întruchipată, bunătatea lipsită de orice umbră. M-a însoțit la Mălini, vreo cincisprezece kilometri, pe jos, prin Botești, Dumbrava, Cornu Luncii, pe de-a dreptul, într-o toamnă, la Festivalul de poezie „Nicolae Labiș”, ca să primesc un premiu, și a rămas vrăjită de figura lui Romulus Vulpescu, membru în juriu. A participat la primele mele lansări de carte, de la Bistrița, unde sta liniștită, pe un scaun, era altfel decât ceilalți invitați, se vedea că e de cealaltă parte a munților, calmă, liniștită, senină, blândă și bună. Odată, am venit împreună de la Suceava, cu trenul, am coborât în gară la Ciprian Porumbescu, iar drumul spre casă a fost de pomină, cam doi, trei kilometri. Pe pod ne-a prins celălalt tren, care venea dinspre Gura Humorului, grăbit să intre în gară, urmând să facă cruce cu al nostru. N-am știut ce să facem, eram numai noi două, spațiul îngust între șine și terasament și, în ultimul moment, am găsit un refugiu, unde ne-am înghesuit, ne-am îngrămădit, într-o îmbrățișare, am închis ochii, așteptând ca pericolul să treacă. Adică trenul. Și a trecut, ca toate trenurile. Am tras aer în piept și ne-am văzut mai departe de drum. Cu mama mergeam la grădina de la capătul satului să culegem cireșe, vara devreme, și mere, pere, toamna în toi. Tot cu ea, ani la rând, am cules căpșuni proaspete, din Capu Codrului. Am smuls in, am adunat cartofi, am deșfăcat porumb până iarna venea și prima zăpadă ne umplea de frig. Era harnică, muncitoare, frumoasă, cu ochi plini de voioșie, cu poftă de vorbă. Acum nu mai poate. Am mers amândouă pe jos, opt kilometri, de la Lucăcești la Stupca, să vizităm Casa Memorială a lui Ciprian Porumbescu, să ne plimbăm prin curtea imensă, cu verdeață, să admirăm statuia muzicianului, de care toată lumea din jur știa, vorbea. Veri la rând, de Schimbarea la Față, mă lua cu ea, și cu alte femei din sat, și cu alți copii, mai mari, mai mici, să mergem optsprezece kilometri, făcuți tot pe jos, până la Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu. Și treceam pe scurtătură, prin apa Moldovei, pe marginea pădurii, până la drumul forestier. Stăteam pe a doua zi, dormeam acolo, prin ganguri de chilii, era vară și cald, lună și stele, mulți oameni adunați din toate părțile țării. După ce a rămas singură, a făcut prescuri pentru biserică. Acum nu mai poate. Și-a pierdut răbdarea. Să coase, să tricoteze, lucruri de migală. Toată viața a știut să frământe aluatul ca nimeni alta. Îi ieșeau cele mai bune pâini, ce se desprindeau în fâșii, albe, moi, pufoase. Cât erau tineri, cu tatăl meu, cununau, petreceau și ea își făcea mereu rochii noi, la croitoreasă. Din material, cumpărat anume mai mult, să rămână și pentru mine, ca să fim îmbrăcate la fel. Mergeam în Bazar la Burdujeni, de Paști, și-și alegea perdele noi, frumoase, pături și covoare de schimb. Venea la Iași, când eram studentă, o așteptam în gară și, negreșit, intram pe la magazinele de pe Lăpușneanu. De-acolo, odată, mi-a cumpărat o poșetă de la „Fond plastic”, neuitând să spună „cred că nu mai are nimeni”. A fost, cu tatăl împreună, și când am depus jurământul, la sfârșitul anului întâi de facultate. Nici nu știu cum au reușit să ajungă la baza Aroneanu, pe Șorogari, dis de dimineață, înaintea mea. Amândoi erau atât de fericiți!

      Cu cât trece timpul, semănăm tot mai mult. Așa remarcă și fiul meu, pe care îl aud câteodată rostind: „Parcă ești bunica”. Mama mi-a citit toate cărțile și când merg acasă nu uită să mă întrebe dacă am mai scris ceva, să-i aduc. Cărțile mele stau în teanc, amestecate cu cărțile ei de rugăciune. De multe ori, când suntem doar noi, o surprind privind lung în depărtare. Ea spune: tot mergi, mergi, pe drumul acesta… unde se termină? Unde e capătul Pământului? Ajungi undeva unde se termină? Când își ridică privirea spre cer și vede câte un avion, o aud spunând: Ce frumos trebuie să fie să zbori! Acum  nu mai poate. În poeziile mele, apare chipul mamei, sub diferite aspecte, după trăiri, așa ca în textul „sarea din mare”, apărut în volumul „Pianul și alte poeme”, în 2010: „am luat toată sarea/ din lacrimile tale/ să mă țină la suprafață// ai intrat în mine, mamă,/ în fiul meu și-n/ iubita lui de mâine// blândețea zilelor/ când stau singură/ și inventez/ câte o rugăciune de leagăn/ pentru grijile tale/ fără astâmpăr// tu ești cu mine-n fiecare vers/ număr șoapte ca petale/ ca să nu mă rătăcesc/ îți aflu chemarea// e-așa de greu/ uneori/ să ieși din mare/ să ieși din mare…”