De vorbă cu mine însămi

http://jenita.ro

Astăzi, Joi, 14 februarie 2013, când mă aflam în faţa Altarului Bisericii Sfânta ANA, privind la chipul Mântuitorului din mijlocul cupolei, luminată de câteva ferestre, m-am pomenit cu un gând ce a bucurat mintea şi sufletul meu.

Această intuiţie a înlocuit gândul cu care intrasem în Biserică după ce am coborât din taxi, şi anume, să vorbesc cu Preotul meu duhovnic, cât mai curând, în cadrul spovedaniei, despre faptul că, în prezent, şi de ceva timp, nu pot merge pe jos, când vreau şi unde vreau.

Desigur, sunt o persoană care poate să meargă singură prin locuinţă şi care coboară scările pentru a ieşi din bloc.

Ştiu că sunt oameni cu nevoinţe mult mai mari şi de aceea Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu!

Dar eu sunt un om care până nu demult am mers pe picioarele mele unde am avut nevoie şi când am avut nevoie.

În copilărie am mers, fie singură, fie însoţită de surori sau rude, mulţi kilometri pe jos.

Mai târziu, cu bagaje grele, cu copii în braţe, am mers singură pe tren, apoi distanţe lungi de la gară până în sătucul natal. A urmat perioada în care, cu sacoşele cu cumpărături, mergeam să îmi văd copiii preşcolari sau în vacanţe aflaţi la ţară, schimbam de acasă până la gară mijloace de transport, după caz: troleibuz, tramvai, metrou.

Nu mai vorbesc ce navetă grea, cu mijloacele de transport în comun, am făcut în cei peste 30 ani de serviciu, când am locuit într-un cartier al Capitalei şi aveam biroul în centrul oraşului.

În toate aceste perioade din viaţa mea de multe ori mi-am dorit să fiu însoţită, dar am reuşit să vieţuiesc aşa. Pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu!

A venit momentul dramei.

Dintr-o sperietură, am mai putut merge mai departe de casă doar însoţită până la mijloacele de transport în comun. Am mai lucrat, în aceste condiţii, 8 ani!

În momentul pensionării, m-am retras într-un orăşel superb de munte.

Deşi sora mea, alte rude, toate instituţiile unde plătesc facturi sau merg la acţiuni culturale, Biserica, sunt aproape de mine şi un timp am făcut aceste drumuri pe jos, de ceva timp, de la o altă sperietură, parcurg aceste distanţe cu taxiul.

Sunt 12 ani de când mă preocupă foarte mult această problemă a mersului pe jos singură şi, până astăzi, am crezut că aş putea reuşi doar să cer ajutor pentru a merge însoţită. Cu adevărat, dacă am alături pe cineva, reuşesc să merg distanţe mai mari, iar gândul că acel cineva ar fi bine să fie soţul meu, mereu mi-a creat o bucurie, stare cu care mă rugam la Dumnezeu în acest sens.

Ani de zile de Rugăminţi şi Rugăciuni, încercări de prietenie, de discuţii şi întrevederi, toate în vederea întâlnirii Iubirii unui bărbat cu care să mă căsătoresc şi cu care să pot merge, la braţ, oriunde doresc!

Aşteptarea mea a găsit azi un răspuns în gândul venit, ca un zefir, direct din Cupolă!. Dumnezeu mă va ajuta să merg, şi, mergând singură pe stradă, în mijloacele de transport în comun, voi fi independentă.

Oamenii au nevoie de semeni autonomi, independenţi, căci, unde ar fi un bărbat care să iubească o femeie ce are nevoie să fie însoţită atunci când vrea să meargă pe jos distanţe mai mari?

Iată cum a evoluat sufletul meu urmare Rugăciunii, pe cât posibil, neîncetată!

Îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt fericită şi încrezătoare, în El îmi e toată nădejdea!

Am de gând, indiferent cum vor evolua lucrurile, să nu mai spun cum e cu mersul meu, pentru că şi aşa au fost voci care au spus că nu au cum să creadă că unii oameni pot merge distanţe mici, dar nu pot merge distanţe mai mari.

În această situaţie auzită de mine personal, gândul m-a dus la această nestemată: Încrederea. Când putem avea încredere, avem sentimentul de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţă sau sinceritatea cuiva. Tuturor ne place să fim crezuţi, mai ales în situaţii pe care nu le putem dovedi cu ceva material. Faptul că mulţi semeni ai noştri ne-au înşelat încrederea a apărut fenomenul că nu toţi oamenii pot avea încredere. Ştim asta.

Am avut încredere în oameni şi m-am înşelat. Mulţi oameni au păţit ca mine, dar, după umila mea părere, a avea încredere, a putea să avem încredere este un balsam pentru sufletul nostru.

Am obiceiul, de câte ori mă trezesc la timp, şi de câte ori nu e ceaţă, să privesc Răsăritul Soarelui.

Fiecare răsărit de soare e altfel!

Într-o dimineaţă, uitându-mă din balcon, am văzut cerul acoperit de fâşii roşii, roz, gălbui aprins, gălbui pal, gri închis, albastru închis, alb, iar fâşii roşii, toate aceste fâşii se succedau şi pe măsură ce se schimbau, se iveau spaţii între aceste fâşii, prin aceste spaţii se iveşte Soarele roşu, prin forme ce apar ca nişte părsări, iar la un moment dat în faţa imaginilor cu soarele răsărind, apare un nor negru de parcă ar fi fumul unui furnal de fabrică, dar, la scurt timp, iar apare imaginea roşie a soarelui şi aşa trec clipe de magie, de joc pe cerul dimineţii.

În această privelişte minunată a cosmosului, mă gândesc la o veche reflecţie a mea venită în minte în singurătate şi din constatări de viaţă reală a mea, a oamenilor.

Lipsa încrederii într-o fiinţă, te lipseşte de acea fiinţă. Fără încredere relaţiile interumane sunt tensionate. Mereu am găsit scris prin jurnalele mele vechi: Când nu ai încredere într-o fiinţă, nici nu poţi avea alături acea fiinţă. Pierzi acea fiinţă. Dacă tu constaţi că nu poţi avea încredere în ea, normal este ca tu să îi spui şi relaţia să înceteze. Iubirea se bazează pe încredere şi respect. Cred că toate aceste sentimente se nasc în inima şi sufletul omului instantaneu, formează un tot.

Armonia se realizează prin încredere.

Încrederea, de orice fel, fie încrederea în noi înşine, fie în celelalte fiinţe şi, mai ales, Încrederea în Dumnezeu, creează armonii ce menţin sănătatea sufletului omenesc.

Există o Încredere pe care o putem trăi fără frica de a avea dezamăgiri:

Încrederea în Dumnezeu.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5