Poveste de Crăciun

La începutul acestui decembrie un foarte bun prieten al meu îmi cere să tai, pentru el, de Crăciun, din pădure, un brad să-şi împodobească apartamentul de la oraş şi să-şi bucure cu prezenţa lui copiii. N-am tăiat niciodată un brad tânăr. Totdeauna m-am gândit că asta ar fi o crimă. Dacă tai acum un brad, fie el chiar brad de Crăciun, fac prietenului meu o bucurie, iar mie o mâhnire. Cui să ţin partea? Mie sau prietenului meu care e convins că este păstrător al unei tradiţii strămoşeşti? Stau şi mă frământ şi nu mă pot hotărî: Să tai bradul? Să nu-l tai? Iau, în cele din urmă, toporul şi mă duc în pădurea din apropierea casei mele din munţi, unde ştiu un pâlc de brazi tineri, tocmai potriviţi pentru ceea ce îmi cere prietenul meu. Ajung la locul cu pricina. Am în faţă câteva zeci de brăduţi, veri, fragezi ca nişte prunci în primii lor ani de viaţă. Toţi radiază de frumuseţe, de prospeţime, de mireasmă sănătoasă de cetină şi răşină care mă îmbată. Mă opresc în faţa unuia dintre ei, la întâmplare, îmi trec toporul dintr-o mână în alta şi nu pot lua o decizie: să-l tai?, să nu-l tai? Dacă-l izbesc cu toporul îl doare, doar e şi el o fiinţă la facerea căruia Dumnezeu n-a pus mai multă trudă decât la facerea mea sau a oricărui altul dintre semenii mei. Pe mine dacă mă agresează cineva pot să mă apăr, să strig, să cer ajutor. El nu poate. Stau, în continuare, lângă el, oscilând între gândul că trebuie să-l tai ca să împlinesc bucuria prietenului meu şi acela că, tăindu-l, îmi pricinuiesc mie o durere. Brăduţul stă drept în faţa mea, mă uit la el şi nu pot lua o hotărâre. Îl privesc şi mă minunez de dumnezeiasca lui frumuseţe, mă gândesc că nu eu i-am dat viaţă, nu eu am cernut peste el ploile şi ninsorile care l-au ajutat să crească şi să se facă atât de frumos, nu eu i-am pus beteala asta de argint care mi-l arată ca şi când ar fi cel mai frumos dintre îngeri. Dacă-l tai, voi fui un nemernic, un ucigaş. Unde mi-i, mă întreb, altruismul, mila faţă de aproapele meu pe care trebuie să le aibă orice creştin adevărat? Bietul de el stă în faţa mea nevinovat ca mielul în faţa măcelarului. E o tăcere adâncă în pădure, o linişte şi o neclintire ca de început de lume. Tac. Tac adânc şi în această tăcere mi se pare că aud un glas: „Nu ţi-e milă? Ce rău ţi-am făcut de vrei să-mi iei viaţa? Nu-ţi dai seama că bucuria pe care vrei s-o faci prietenului tău înseamnă moartea mea? Gândeşte-te, e bine, e drept ce vrei să faci?” Tresar. Brăduţul, cu glas îngeresc a vorbit cu adevărat sau e doar un ecou al gândului meu? Halucinez? Mă apropii de el, îl mângâi. Pare un trup de prunc nevinovat. Îmi trec degetele prin crengile lui cu senzaţia că mi le trec prin părul unui copil. „Nu, n-o să te tai, brăduţule!” Arunc toporul din mâini şi mă întorc spre casă cu sentimentul că tăierea pomului tânăr de Crăciun e o tradiţie păgubitoare şi că ar fi bine ca lumea să renunţe la ea. Ştiu că mulţi m-ar condamna pentru acest gând, dar, în sinea mea, îmi spun că am dreptate. „Iartă-mă, brăduţule! Am vrut să te omor, să pun moartea ta la temelia, bucuria unui semen de-al meu. Nu e drept. Iartă-mi gândul cel rău ce-l avui faţă de tine!” Plec spre casă hotărât că niciodată cu mâinile mele n-o să curm viaţa unui brad tânăr, căci e o fiinţă şi el, la urma urmei, cu nimic mai prejos decât propria-mi fiinţă. Şi eu şi el suntem copii ai lui Dumnezeu şi se cuvine, ca fraţi ce suntem, să ne iubim unul pe altul. Ajung acasă, mă trântesc pe pat şi, în scurt timp, adorm. Şi am un vis în care aud cum brăduţul, cu glasul lui îngeresc, îmi grăieşte: „Îmi eşti, cu adevărat, frate!”

Teofil Răchiţeanu