Eu ştiu că Dumnezeu există

Orice scriitor este fericit atunci când primeşte mesaje de la cititori. Sunt o scriitoare fericită, pentru că am primit mesaje de la mulţi cititori, fie de aici din Bistriţa, fie de departe şi de foarte departe. Mulţumesc din suflet tuturor!

Oameni care citesc, cu fidelitate, Ziarul RĂSUNETUL mi-au spus că îşi rezervă momente de relaxare citind rubrica CUVÂNTUL VINDECĂTOR, iar după publicarea articolului „Psihologia rugăciunii” mi-au trimis multe întrebări deosebit de interesante.

Prezentul articol cuprinde, succint, răspunsul meu la întrebări despre credinţa mea în Dumnezeu şi despre relaţia mea cu Dumnezeu, adresate de către: Carmen Paramon, Elena şi Ştefan Anghel, Natalia David, Ana Mizgan, Aurelia Gherman, Otilia Buzan.

Cu acordul Domniei sale, reproduc, parţial, un e-mail pe care l-am primit de la Doamna Ana Mizgan, soţia scriitorului Gheorghe Mizgan, fiind un text ce conţine cuvinte pe care şi alţi cititori mi le-au adresat, independent unii de alţii, şi astfel, am constatat încă odată existenţa Minţii Universului. Doamna Ana Mizgan mi-a scris:

« Acum aş vrea să vă pun o întrebare foarte importantă: ce înţelegem prin expresia "IUBIREA PENTRU DUMNEZEU" în sens practic, pe înţelesul tuturor. Ce trebuie să facă concret o persoană ca să poată spune: "EU ÎL IUBESC PE DUMNEZEU".

Mereu m-am întrebat dacă cei care susţin asta ştiu ce înseamnă, practic, prin fapte şi nu doar la nivel laudativ şi teoretic. Sau, unii, chiar îşi permit să spună: EU SUNT ÎN RELAŢIE CU DUMNEZEU. Sunt convinşi de asta!

Cand veţi avea timp, mi-ar plăcea sa vă aplecaţi puţin asupra acestei probleme, în sensul care l-am arătat, şi să spuneţi concret, pentru cei mulţi şi simpli ce trebuie făcut practic şi zi de zi ca sa fie mântuiţi şi să creadă că viaţa de după moartea fizică este importantă şi că pentru asta nu este suficient să te rogi ca să îţi fie îndeplinite dorinţele (mai ales că de multe ori acestea se referă la lucruri materiale sau cel mult la cele de sănătate).

Cu mulţumiri, Ana Mizgan.»

Iată răspunsul meu:

Urmare experienţei mele de viaţă îndelungată şi plină de tot felul de suferinţe, mă aflu, de ceva timp, nu dintotdeauna, în postura unui om care ştie că există Dumnezeu şi reuşeşte să se roage neîncetat, simte că Îl iubeşte pe Dumnezeu şi are încredere în El.

Practic, am sufletul liniştit şi sunt senină fiindcă ştiu că există o Inteligenţă, mai mare decât noi toţi la un loc, care conduce Cosmosul. Cred în rezultatele obţinute de oamenii de ştiinţă care spun că există „o mare Conştiinţă sau Inteligenţă care întreţine mişcarea şi comunicarea instantanee a tuturor formelor de manifestare a materiei la nivel subatomic”. După părerea mea această Inteligenţă este Dumnezeu.

Când eram copil ştiu că mergeam cu plăcere la Sfânta Liturghie şi am crezut mereu în Dumnezeu, dar de la vârsta de 20 de ani, căsătorindu-mă cu un ateu m-am rugat pe ascuns şi mai rar. Pe la vârsta de 40 de ani, când mi-am dat seama că viaţa în căsătoria mea a fost o permanentă aşteptare să cunosc căsătoria în întregul ei, că nu am cunoscut fericirea, dar am avut vocaţia sacrificiului şi am îngrijit familia cu iubire, fiind, în fapt, singură, am început să mă întreb mereu dacă există Dumnezeu. Mi-am pus întrebarea asta mai mulţi ani! Uneori, îmi spuneam că trebuie să fie Dumnezeu căci altfel nu ar fi fost posibil ca oamenii să construiască atâtea minunate catedrale în lume ce dăinuie de mii de ani! Nu aveam certitudini, iar cărţile pe care le citeam despre Dumnezeu nu reuşeau să mă convingă. Erau câţiva ani buni de când citeam texte în Sfânta Scriptură, era un progres în sufletul meu care este, ca al nostru al tuturor, religios prin natura lui, dar nu reuşeam să am convingerea că am un ajutor infailibil, pe care, intuitiv, îl căutam.

În anul 1998, în ziua de 28 noiembrie, m-am aflat într-o situaţie cu totul specială: Erau în preajma mea fiinţe dragi, era ziua mea de naştere, mă dusesem eu spre cele trei fiinţe cu inima deschisă şi uneia din ele i-am înmânat o Sfântă Scriptură cu o dedicaţie specială. Fiinţa a trântit Sfânta Scriptură jos cu agresivitate! În acea clipă, instantaneu, în mintea mea am spus „Tatăl nostru”. În loc să îmi fie frică, am spus în totalitate Rugăciunea Tatăl nostru! Ideea nu a fost a mea, era Duhul Sfânt! Mie, în asemenea împrejurări, întotdeauna mi-a fost frică. Ei bine, atunci nu a mai fost nici o clipă de frică, eram fericită, calmă, plină de iubire. Am ridicat Cartea Sfântă de jos imediat ce s-a încheiat, în mintea mea, derularea Rugăciunii Tatăl nostru, am înmânat-o iarăşi fiinţei, fără să fiu supărată de gestul făcut, fără să o cert, iar aceasta a aşezat-o pe un raft de bibliotecă. Am gândit, fără să vorbesc cu nici unul din ei, că „Tatăl nostru” spus în gând de mine a calmat şi fiinţa ce era tulburată. Povestea e mai complicată, dar am spus esenţa despre puterea lui Dumnezeu care mi-a venit în ajutor în acest fel incredibil. Întâmplarea mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna!

Prin Voinţă Divină am aflat că dacă ne rugăm dispare frica. Mai târziu am văzut că dacă am mintea mereu la Dumnezeu, doar acest gând mă ajută şi nu lasă ca să îmi fie inundată mintea de gânduri greşite ci doar de gânduri bune cu care să mă ajut pe mine şi pe ceilalţi. Am continuat de atunci să spun mereu rugăciuni. Am constatat că se menţine acest obicei în mintea mea, adică să-L accesez mereu pe Dumnezeu, tocmai pentru că fac mereu acest lucru. Deci, am testat, înainte să-l fi citit, următorul rezultat ştiinţific: „O regulă fundamentală a neuroştiinţei e aceea că celulele nervoase care se activează împreună se şi interconectează. Dacă la un moment dat faceţi ceva, o colecţie liberă de neuroni va forma ca răspuns o reţea, dar dacă nu repetaţi comportamentul respectiv, în creier nu va rămâne vreo urmă. Atunci când un anumit comportament e practicat însă mereu şi mereu, respectivele celule nervoase dezvoltă o conexiune din ce în ce mai puternică, venindu-le din ce în ce mai uşor să acţioneze acea reţea.” „Dacă facem ceva mereu şi mereu, prin simplul fapt al repetiţiei, procesul de învăţare începe să devină simplu, şi, prin urmare, automat. Începe să devină familiar. Începe să devină uşor. Începe să devină natural – şi începe să devină subconştient.” Eu, după atâţia ani de practicare a Rugăciunii, ştiu că Dumnezeu există. Acest sentiment mă ajută în tot ce fac pentru că sunt conectată la Sursa de unde am venit şi unde voi pleca. Am în minte permanent gândul că sunt temporară aici şi acest fapt mă ajută să fac fapte bune şi să nu fiu supărată pe nimeni. În primul rând Îl iubesc pe Dumnezeu şi orice mi se întâmplă, bun sau rău, pun în seama Lui. Aşa stând lucrurile, îmi e bine pentru că, de lucrurile bune mă pot bucura, iar despre cele rele, am învăţat să cred că ştie Dumnezeu de ce mi le dă. Sunt într-o aşteptare continuă şi veche şi, dacă Dumnezeu va vrea, voi cunoaşte căsătoria în întregul ei. Am credinţă neclintită în Planul lui Dumnezeu pentru mine. Cred că totul are un rost mai înalt decât smerita mea fiinţă şi atunci, aduc mulţumiri şi recunoştinţă lui Dumnezeu pentru tot. Am învăţat să mă bucur de întâmplări simple, gândind că Dumnezeu a făcut posibil acel lucru, şi nu mintea mea. De exemplu: Mă bucur când: fiind plecată din bucătărie, ceva îmi spune să mă întorc chiar înainte să se ardă ceva; deschid televizorul întâmplător şi văd un documentar interesant; primesc întâmplător o carte de care tocmai auzisem.

Mă bazez pe Dumnezeu, mă gândesc la El şi Îl iubesc. Eu ştiu că Dumnezeu există!