Ion Pop - Premiul pentru Literatură al oraşului Bistriţa

            Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa” a debutat pe scena Palatului Culturii cu acordarea Premiului pentru Literatură al oraşului Bistriţa. Laudatio a fost făcut de criticul Alexandru Cistelecan, cel care a croit în linii mari personalitatea literară a premiantului. De-a lungul celor XIII ediții au primit Premiul pentru literatură al orașului Bistrița scriitori importanți precum Alexandru Vlad, Angela Marinescu, Ioan Es Pop, Ion Mureșan sau Mircea Cărtărescu. Premiul pentru Promotorul cultural al anului a fost obţinut de Gelu Diaconu (O mie de semne), iar  Premiul Laura Albulescu pentru Editorul anului a fost primit de Denisa Comănescu de la Humanitas.

            Festivalul, a cărui director este Gavril Ţărmure, având ca responsabil de proiect pe Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hondrari, i-a avut ca invitaţi la această ediţie pe Răzvan Andrei, Radu Andriescu, Lena Chilari, Bibiana Collado Cabrera (Spania), Denisa Comănescu, Száva Csanád (România/Ungaria), Monica Cure (SUA), Andrew Davidson-Novosivschei (SUA), Andrei Dosa, Gelu Diaconu, Lorena Enache, Benji Horváth, (România/Ungaria), Diana Iepure, Ágnes Kali (România/Ungaria), Ion Mureșan, Angelo Nestore (Spania), Cosmin Perța, Ion Pop, Veronica Ștefăneț (Republica Moldova), Ioana Tătărușanu, Miruna Vlada, Andrei Zbîrnea. Poeții invită un prozator: Lucian Dan Teodorovici. Jurnaliști și editori: Alina Purcaru – Observator Cultural, Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu – Revista „ALECART”, Francesca Rusu – Radio România Cultural, Simina Diaconu – Revista de povestiri. Muzicieni: Iarba Fiarelor, Răzvan Suma, Ella Bokor, Francisco Antonio „El Currito” Prieto Tenorio (Spania), Romero Ruiz Mariano (Spania), Nerea Fernandez Castillo (Spania), Javier Antonio Prieto Tenorio (Spania).

 

Ion Pop          

Poet, critic literar, traducător. Facultatea de Filologie a UBB, Cluj. Doctorat cu teza Avangardismul poetic românesc.  Volume: Propunere pentru o fîntînă, versuri, 1966; Biata mea cuminţenie, versuri, 1969; Avangardismul poetic românesc, 1969; Poezia unei generaţii, 1973, critică literară; Transcrieri, critică literară, 1976; Gramatica târzie, versuri, 1977; Ore franceze, interviuri, 1979; Nichita Stănescu - spaţiul şi măştile poeziei, 1980; Lucian Blaga. Universul liric, 1981, 1999; Lecturi fragmentare, 1983; Jocul poeziei, 1985; Soarele şi uitarea, versuri, 1985; Avangarda în literatura română, 1990, 2000; Amânarea generală, 1990; A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei, 1993; Ajournement général, 1994; Recapitulări, 1995; Pagini transparente, 1997; Gelu Naum. Poezia contra literaturii, 2001; Viaţă şi texte, 2001; Descoperirea ochiului, 2002; Ore franceze, II, 2002; Elegii în ofensivă, 2004; Lucian Blaga în 10 poeme, 2004; Litere şi albine, 2010. Premiul USR, 1973, 1979, 1985, 2001. Premiul Academiei Române, 1985. În 2011, i s-au dedicat două volume: Ion Pop - 70 (Editura Paralela 45, coord. Sanda Cordoş) şi Ion Pop - şapte decenii de melancolie şi literatură (Editura Eikon, coord. Ştefan Borbely). Membru corespondent al Academiei Române.

Ion Pop, un mare poet

 Între atâţia poeţi, zeci de poeţi de aici se cuvenea să fie şi un maestru. Multimplul maestru este Ion Pop, maestru la două catedre – la cea de la Filologie şi la catedra de poezie „Echinox” pentru că Ion Pop a fost şi un profesor de poezie, nu doar un profesor de literatură, dar şi un maestru în critica literară,  maestru în istoria literaturii şi maestru în excelenţa pe care a dovedit-o în poezie. Laureat este poetul Ion Pop, nu criticul sau profesorul Ion Pop.

            Aproape toată creaţia poetică a  lui Ion Pop se regăseşte în volumul „Ferestre”, recent apărut la Editura Şcoala Ardeleană. E o activitate poetică care a trecut de jubileu. Dacă aţi fi organizat această festivitate acum câiva ani, într-adevăr ar fi fost un  jubileu editorial pentru Ion Pop. Are mai bine de 50 de ani, aproape 60 de ani de poezie la nivel editorial. Am văzut că unii dintre comentatorii lui Ion Pop au tăiat în câteva secvenţe poezia lui. Mă întreb dacă au putut face asta cu îndreptăţire sau dacă această tăiere în etape, în segvenţe, a fost un abuz de lectură. Într-un fel, e justificată această împărţie în etape pentru că pe parcursul poeziei lui Ion Pop, anumite particule din atitudinea lui, din atmosfera poetică, anumite simboluri se reconfigurează altfel, migrează într-o altă testare. Dar esenţial, fundamental, e un lucru nedrept să împărţim poezia lui Ion Pop pe secvenţe, pentru că ea este de o continuitate atât de evidentă încât e vorba de o unitate indestructibilă. La primul lui volum - „Propuneri pentru un tânăr” – Ion Pop a fost considerat, pe justă dreptate,  un poet al laudei, oarecum de spiţă blagiană şi se şi vedea această umbră blagiană lăsată în poezia lui. Din acea perioadă aş aminti, cu argumente, o poezie dedicată limitelor. Limitele ar fi meritat şi o poezie de ostracizare, pentru că limitele sunt oprimante, sufocante, limitele sunt limite de închisoare, de celulă. Dar nu acesta este aspectul pe care îl ia în seamă Ion Pop în această laudă adusă limitei ci faptul că limita este cea care asigură, garantează identitatea lucrurilor, identitatea lumii în cele din urmă, asigură oarecum fodul de geometrie, de forme geometrice din care lumea e alcătuită, forme de geometrie din această lume care sunt un reflex a unei geometrii transcendente, dar pe care poetul o regăseşte, şi sper că şi noi din când în când, în această lume imediată. Laud această atitudine de discriminare oarecum pozitivă a lumii care se păstrează în poezia lui Ion Pop, chiar şi în clipele cele mai negre ale poeziei lui de la un capăt la altul. Ion Pop este un poet contemplativ. Volumul pe care l-a scos acum, rezumativ, aproape integral, se numeşte „Ferestre”, iar fereastra este simbolul central din poezia lui, şi desigur, evident este un spaţiu al contemplaţiei, corelaţie contemplativă, în primul rând. Contemplativul nu e o meserie neapărat de prezentare, ci mai degrabă o meserie melancolică şi adesea o meserie abătută, ca să zic aşa, de la partea pozitivă a lumii pentru că oferta lumii nu e întotdeauna frumoasă, nu e întotdeauna încântătoare. Nu face întotdeauna o bucurie felul în care arată lumea. În contactul cu lumea, Ion Pop nu poate lăsa realitatea în dizolvarea ei în formă, ridică întotdeauna lumea la o demnitate, dacă nu fadă, măcar la o demnitate simbolică. Sunt poezii din perioada mijlocie, din perioada târzie cu atât mai mult, în care lumea este dezarmant de cinică, în care realitatea este un afront, în care realitatea îl ofensează cât se poate de brutal, dar chiar şi în aceste momente, Ion Pop nu lasă lucrurile în dimensiunea accea dispreţului faţă de lume.  Vă dau doar câteva exemple. La un moment dat, într-o poezie mai confesivă, cum sunt ultimele volume ale lui Ion Pop, mult mai evidente ca manifest confesiv, direct, fără sofisticărie, fără ceremonial. La un moment dat, un flăcău care se ciocneşte de Ion Pop îi spune, într-o românească autentică, „ce stai, mă, ca o balegă, în drum?”. Sigur că poetul e mai întâi şocat, dar pe urmă – şi aici este mecanismul prin care Ion Pop ridică cea mai căzută realitate, o ridică la demnitate simbolcă, în trezeşte reverberaţiile structurale, simbolice. Pe urmă Ion Pop spune că balega vine de la vacă, vaca este sacră în cultura indiană, şi uite aşa, ceea ce era un afront total se transformă apoi într-un fel de reabilitare chiar a acestei dimensiuni foarte agresive a realului. Pentru că Ion Pop – şi zice tot el – se bucură de două ori, de fiecare dată când întâlneşte un lucru. O dată pentru lucrul acela, ca prezenţă acută, ca prezenţă senzuală, în calitatea lui concretă şi a doua oară pentru reverberaţiile simbolice şi structurale pe care acel lucru i le trezeşte. Ion Pop nu mănâncă doar un măr. Ion Pop mănâncă toate merele pe care cineva le-au mâncat de la Adam încoace. Ion Pop nu dezghioacă doar o nucă, dezghioacă toate nucile culturale. De ce? Odată, vorbim de această demnitate a realului, care la Ion Pop trebuie recucerită, această cristalinitate a lumii trebuie recucerită, şi a doua oară, pentru că şi poezia induce demnitate lucrurilor de care se foloseşte, pe care le foloseşte. Nu le poate lăsa în amărâtatea lor. Trebuie să le ridice, chiar dacă le foloseşte. Ion Pop le foloseşte şi le ridică la o anumită demnitate. Le face o onoare şi, ca să le facă onoare, desigur că e o trimitere la demnitate pe seama acestora. Un alt element care dovedeşte continuitatea aceasta a laudelor e, la un moment dat, o factură biografică în care realitatea fiziologică, fizică a poetului, a fost agresată – cred că nu mai trebuie să spun ce a fost – şi a fost un moment de cumpănă. Dar această fiziologie agresată, nu este doar o plângere pentru modul în care trupul uman a decăzut, în care moartea vine pe culoarele acestea ale fiziologiei, ale anatomiei. Pentru că toată fiziologia aceasta care pare total dată peste cap câteodată, îşi găseşte, îşi trezeşte ecouri mitice, ecouri simbolice. Scene de spital în care lucrurile sunt penibile, în scrierea poeziei se reabilitează, sunt reabilitate. E o epică în poezia lui Ion Pop care nu poate lăsa niciodată realitatea să zacă fără consecinţe simbolice, fără o perspectivă transcendentă. Realitatea e plănuită de geometrie. Formele acestea de geometrie – nu pot să spun că sunt cereşti, nu pot să spun că sunt de altă natură – se regăsesc în această lume căzută, prăbuşită. Ion Pop vede această claritate ascunsă sub imanenţa lumii corect şi o restituie acestei lumi decăzute. Să nu credeţi că Ion Pop nu vede realitatea la modul în care ar vedea-o cei care trăiesc într-o idilă deşartă. Poezia lui, mai ales în ultimele volume, e foarte realistă, cu notaţii agresive dar care nu lasă niciodată lumea căzută în băltoacă. O ridică de acolo, măcar prin demnitatea ei simbolică pe care el o retrăieşte de fiecare dată când scrie o poezie. Are câteva poeme care parcă nu sunt scrie la doriţa lui, ci la dorinţa acestor poeme. Sunt poeme care au vrut ele neapărat să fie scrise de Ion Pop. Aceasta este o comandă necruţătoare. Un poet pe care îl urmăreşte un poem nu scapă, poate să-i rupă un picior, o mână. I s-a întâmplat lui Ion Pop care trebuia să scrie un poem despre mâna dreaptă, n-a scris, iar poemul acela l-a împins într-o seară de iarnă, a căzut, şi-a rupt mâna şi aşa s-a născut poemul. Şi mă uit cum fiecare poem de factura aceasta, care s-a impus el, reconfigurează liniile pe care s-a conturat viziunea melancolică dar senină a lui Ion Pop. N-am văzut de la Marin Sorescu atâta seninătate a convorbirii, cu speranţa de dincolo, atât cât am văzut la Ion Pop. Amintesc aici poezie „Bate şi ţi se va deschide”. Nu ţi se va deschide în poezia lui Ion Pop, dar poetul care bate, care stă în faţa uşii, a speranţei, e atât de răbdător, de tenace încât, până la urmă, speră el, că va face o găurică în uşa aceea şi măcar va vedea ceva din lumea de dincolo. Ion Pop e un maestru printre noi, un mare poet.

Alexandru Cistelecan

Cred în această geometrie ultimă a lumii

            Pentru mine este un moment emoţionant, şi fizic şi sufleteşte, pentru că fizicul se alterează de la o anumită vârstă, dar sufletul e clătinat de evenimentele importante care ne răscolesc, cum este şi cel din seara aceasta. Vă spun drept că e bine, ziua de 13 a fost norocoasă. E prima dată când particip la acest festival şi e un moment frumos şi într-adevăr tulburător pentru mine.

            E un moment de bilanţ. Am împlinit o vârstă venerabilă. Te bucuri când există o anumită solidaritate  a scriitorilor care se află alături de tine. Fereastra e un centru al viziunii mele simbolice, fiind considerată o deschidere limitată spre lume. Eu am avut întotdeauna obsesia unui fel de coabitare, de simbioză între scris şi crez. M-a obsedat frustarea de realitatea imediată, proaspătă. Eu m-am născut la ţară, am pipăit cu tălpile copilăreşti ţărâna moale de primăvară, am avut contacte cu pământul, apoi a apărut biblioteca, oraşul şi un alt destin. De aici şi anumite frustrări, fereastra a venit să rezolve această deschidere spre lume pe care eu am simţit-o întotdeauna ca pe un loc al contemplaţiei, ca suferă delimitări de o criză a realului. Cel ce se uită prin fereastră râvneşte să vadă lumea mai bine, mai autentic şi am ajuns să spun că ceea ce vede prin mine se va vedea. E drept că pentru mine viaţa adevărată e mai mult decât coborârea în ţărâna imediatului. Mie mi se pare că până şi gunoiul dacă intră în poem cere o anumită solemnitate. E un ritual al poeziei. În momentul în care scrii o poezie eşti într-o altă lume, ai schimbat spaţiul. Ceea ce transcrii e o relativă transcriere a lumii. Cred că undeva trebuie să lăsăm o urmă cât de fragilă. În lumea aceasta nu trebuie să trăim degeaba, notând doar imediatul prozaic şi acesta să devină dramatică, revoltător. Nu există altă soluţie decât să ne revoltăm. Poetul se revoltă în el, cu el, dar şi prin poezia în care revolta devine semnificativă. Există trepte de recuperare a realului în aceste strigăte, revolte profesioniste. Lumea e complexă, noi suntem puţin în ea, trecători şi ambiţia poetului este să lase urme. Avem nevoia afirmării unei existenţe semnificative. Trebuie să credem că însemnăm ceva în această lume. Dacă nu credem în acest lucru, nu are rost să scriem. În poezia mea doresc să reabilitez şi banalul, şi trecătorul, mizerabilul, minimalul, evenimentul cotidian pentru a arăta că ele contează, pentru că trăim printre sensuri. O mică sugestie pentru generaţia tânără, să credem că scriem pentru a comunica înţelesul. Să descoperim ce este important în viaţa noastră. Dacă scrisul rămâne fără aură, nu are rost să mai scriem, dacă rămâne fără estetică, nu este literatură. Atunci populăm Muzeul Literaturii Române cu nişte lozinci strigate pe străzi care sunt direct comunicative, or poezia este tranzitivă.

Vreau să mulţumesc bistriţenilor, autorităţilor care au găsit de cuviinţă să-mi dea mie premiul cel mare al oraşului Bistriţa. Îi mulţumesc lui Gavril Ţărmure, pe care-l admir şi-l preţuiesc de mulţi ani, un mare om al radiaţiei culturale, îl preţuiesc pe Dan Coman, dar şi pe Marin Mălaicu Hondrari. De câte ori mă regăsesc în acest oraş, printre zidurile lui frumoase, acum tot mai vii şi luminos renovate, mă simt într-o lume deosebită, echilibrată, în care liniile au fost trase de către nişte nemţi frumoşi, deştepţi şi care, iată, rămân peste timp, tehnica lor netulburându-se. Eu cred în această geometrie ultimă a lumii. Trebuie să găsim întotdeauna o luminiţă şi un drum trasat, dar şi o poezie în care să credem.

Ion Pop