Jurnalismul cultural, azi. Dezbatere la Bistriţa

Ovidiu Pecican, directorul revistei „Steaua”

Periodicele culturale au ca scop exprimarea sufletului naţional, cum ar fi zis Nicolae Iorga, şi care până la urmă găzduiesc gândurile, reprezen­tările artistice, scrisul literar şi extraliterar cu valenţe culturale. Acestea dau relevanţă şi miez unei epo­ci şi oamenilor pământului respectiv. Suntem în al treilea an al pandemiei într-un context internaţional tensionat, ceea ce duce şi la o criză economică as­tefel că există reviste culturale care-şi pierd statutul de până mai ieri. Revistele ar trebui să aibă un sta­tut foarte clar, atât economic, cât şi ca prestigiu al unui oraş cultural.

Vă pot spune ce am făcut eu şi Amalia Peci­can. Fiind soţ şi soţie, am realizat că deţinem ceea ce se ascunde sub genericul resurselor umane din instituţii. La resurse umane cred că lucrurile s-au schimbat puţin în democraţie, în sensul că lumea chiar se interesează ce poţi să faci, ce planuri ai. Eu, personal, am trecut printr-o serie de redacţii, mai sulfuros prin unele, în sensul că, dacă nu m-am înţeles eu cu unii dintre redactori sau ei cu mine, atunci am „divorţat”, amiabil, nu mi-am dorit să se aleagă praful şi toba din revistele respective şi nici nu s-a ales. Dar, tot trecând prin diverse redacţii, lucrând cu diverşi oameni, la fel ca mulţi din această sală sau cel puţin câţiva, am deprins un soi de meserie de jurnalist, să zicem, cultural. Pe de altă parte, Amalia, care a stat şase ani în redacţia revistei „Apostrof”, a vrut ca din alte perspective, în alt loc să facă reviste. Atunci, am zis, hai să încercăm să facem reviste. Po­vestea părea o nebunie, toată lumea ne-a asigurat că revistele culturale cunosc un declin şi că nu există soluţii în faţa acestui declin, că internetul şi noile media au acaparat tot interesul şi că viitorul le aparţine. Dar până la acel viitor, mai există generaţii care sunt legate de cul­tul cărţii, de cultul foii de hârtie tipărită. Până la urmă, perversiunea acestui lucru ţine şi de olfactiv. Nu ştiu câţi m-ar aproba, dar mie îmi place să adun revistele. Există anumite tipuri de reviste care au o anumită cerneală care se imprimă, lăsând un anume parfum. Mie mi se pare parfum, dar poate pe alţii îi deranjează. Există o anume tactilitate şi cred că Radu Sergiu Ruba îmi dă dreptate. Contează şi acestea. Şi atunci, lucrurile devin mai complexe.

În numele viitorului, să nu omorâm prezentul ba chiar, dimpotrivă, să facem din el un soi de pod, să treacă înspre viitor cât mai glorios trecutul şi ceea ce poate să facă pre­zentul. Dar a rămas problema distribuţiei şi a producţiei. Cum rezolvăm producţia fără bani? Fără bani nu poţi să faci nimic. Am zis că în parte suplinim muncind gratuit noi sau, cum se spune, o expresie desprinsă de la judecători, pro bono. Îmi face plăcere, e o recompensă să văd că oamenii se bucură de o pagină bună – sau pe care eu o consider bună – dintr-o revistă. În ceea ce priveşte distribuţia, iarăşi...

Dacă aţi urmărit anchetele din media cu privire la distribuirea cărţii şi a culturii scri­se, aţi constatat o dezamăgire generală, tot din cauză numărului mic al celor ce cumpără cărţi în România. Dacă nu se vând, înseamnă că nu se citesc? Cred că nu. Am vorbit cu directoarea Bibliotecii Judeţene de la Cluj, doamna Sorina Stanca, care mi-a spus că există o abundenţă de public acolo. Există o tensiune între numărul accentuat al cititorilor şi nu­mărul foarte mic, chiar pe calea dispariţiei, al cumpărătorilor. Ceea ce înseamnă că, dacă oferim cultura scrisă în alte condiţii decât cea constrângătoare a unui preţ, cea a procesului de vânzare-cumpărare, lucrurile funcţionează. Deci, noi producem o revistă electronică. Am început cu revista „Avalon”, o producem şi o distribuim electronic. Încă nu avem un site pen­tru că un site costă bani şi e greu de obţinut suma respectivă din donaţii, dar o distribuim prin intermediul email-urilor. Oricare dintre primitorii revistei este, la rândul lui, îndreptăţit – noi nu contestăm şi nu punem bariere în această privinţă – să trimită mai departe revista prietenilor sau chiar duşmanilor noştri care vor să râdă de noi. Foarte bine. Este important să o citeas­că. În acest fel am început, dar a venit pandemia şi principalul nostru om de bine, cel al cărui nume, poreclă, l-am şi dat publicaţiei, a avut o sincopă, spunând că sunt incertitudini, că nu ştie ce se va întâmpla mâine, dacă va mai avea şi acei puţini bani pe care îl ofeream tipar­niţei care scotea un număr redus de exemplare, măcar pentru colaboratori şi câţiva dintre prietenii lor, şi a vrut s-o sistăm. Ne-am consultat cu Amalia la un sfat de taină şi am zic că nu putem abandona acest lucru, mai ales că era vorba de un ideal, de o utopie în capul nostru, ceea ce se cheamă cultură naţională. Nu poţi lăsa nicio clipă în sincopă cultura naţională, mult, puţin, cu tiraje mari sau tiraje mici, trebuie totuşi furnizate argumentele existenţei unei culturi vii. Cultura se constituie, după cum toţi ştim, din autorii de patrimoniu care sunt deja printre zei şi care au lăsat moşteniri nemuritoare, dar care rămân moşteniri nemuritoare câtă vreme lumea le citeşte. E ca şi cu conservele. Până când nu deschizi conserva şi nu mă­nânci conţinutul, parcă nici nu există. În momentul în care actualizezi conţinutul unui mare roman, al unei poezii extraordinare, acea poezie lucrează, e vie, continuă, lucrează peste ani, peste decenii.

Este important să îmbogăţim ceea ce am moştenit şi cine să o facă dacă nu ar­tiştii ca dumneavoastră şi, poate, ca mine. Noi toţi cei care scriem, mai bine, mai rău, mai inspiraţi, mai puţin inspiraţi, important este s-o facem. Dar şi cei care pictăm, cei care facem sculpturi, cei care gesticulăm în acest spaţiu virtual general al culturii. Ştiţi foarte bine că problema lui Cioran de a face Românie extraordinară, o Românie formidabilă, s-a înţeles greşit. A încercat mareşalul Antonescu, într-un mod cu totul eronat, să facă o Românie care să se întindă înspre Balcani, care să se întindă în primul rând în Crimeea, după ce a recu­perat Basarabia, un soi de imperiu. Era o eroare. Singurul imperiu, pe care cred că suntem îndreptăţiţi şi pe care avem putinţa să-l facem, este imperiul cultural. Putem deveni o cultură uluitor de articulată şi au demonstrat-o, cred, cel puţin două generaţii, ca să mă refer doar la istoria deja sedimentată – generaţia Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici şi generaţia Mircea Eliade, Rădulescu, Noica, Cioran şi toţi ceilalţi, poeţi ca Nae Ionescu şi alţii pe lângă ei, pentru că au existat şi oameni de opţiuni raţionaliste, deci, generaţia 27, cum a fost ea nu­mită sau generaţia interbelică. Am vrut să pun datele în discuţie, atât din perspectivă istorică, cât şi din perspectivă dramatică, să subliniez importanţa momentului în care noi discutăm despre aceste lucruri.

O cultură şi o naţiune are nevoie de oricâte reviste simte ea că are nevoie. Drept pentru care, când revista noastră „La Mongolu” a fost oprită, am vorbit cu Amalia şi am făcut revista „Avalon” care e chiar a noastră şi pe care n-o va opri nimeni decât bunul Dumnezeu când noi nu vom mai fi, sper. Trebuie să găsim resursele pentru aşa ceva. Când au văzut co­legii scriitori că aceste reviste există şi că pot fi semnificative într-un fel sau altul, s-au gândit să-mi acorde mie cinstea de a fi urmaşul lui Baconschi, Aurel Rău, al lui Adrian Popescu şi să încerc să oprim acest spirit oarecum deschis spre cât mai multe direcţii şi revistei „Stea­ua” care îşi îngustase într-un anume sens programatic sfera de acţiune. Aşadar, m-am trezit cu apanajul a trei reviste, mă gândesc să mai facem vreo două pentru că putem şi pentru că e nevoie. Încă nu am văzut pe cineva să întrebe ce e cu atâtea reviste, că se sufocă şi nu mai poate citit atâta. Ba, dimpotrivă, cei care citesc, de pildă, am vorbit cu Ivaniţchi, marele cantautor de muzică folk, şi el mi-a spus că din anii 70 a fost abonat la toate revistele literare, că le citeşte şi acum cu sfinţenie şi că îi face mare plăcere. Adeseori vorbim la Radio Cluj unde avem emisiune. Cred că mai există o lume discretă, cu bun simţ, care face acest lucru. Mulţi dintre noi citim mai mult decât ne place să declarăm, pentru că nu suntem fanfaroni şi nici gasconi. Pur şi simplu o facem pentru suflet.

Dacă mă întrebaţi pe mine, primul răspuns este să fie cât de multe reviste, reviste de liceu, reviste de grădiniţă, reviste de pensionari, reviste de pescari amatori, cât mai multe reviste cu componente culturale din motivul pe care eu l-am sintetizat foarte simplu: revis­tele de cultură sunt sufletul naţiunii. Etosul ei trebuie exprimat. Dacă nu avem aşa ceva, nu existăm. Identitatea noastră cum se articulează, cum se conservă, cum se transmite? Doar aşa.

Alexandru Uiuiu

Oare nu din comoditatea unor redacţii, revistele respec­tive nu şi-au găsit cititorii. Dacă treci o dată pe săptămâ­nă la revistă şi aduni tot feluri de materiale gen lucrare de gradul II a unei profesoare şi nu te implici mai mult, ştiind că salariul vine, fiind o publicaţie subvenţionată de stat, în­seamnă că revistele îşi taie singure craca de sub picioare, printr-o atitudine care nu a dus neapărat spre public, ci spre un confort. O revistă este vie când se angrenează în ati­tudini culturale, când propune nume, direcţii noi, când se înscrie în contemporaneitate într-un context care să sus­cite interesul. În Bistriţa, avem un singur ziar pe hârtie - „Răsunetul” - care, din fericire, cu Menuţ Maximinian, are şi un supliment literar-artistic. Menuţ este foarte harnic şi îl păstrează. Cred că orice om de cultură face jurnalism cultural pentru că latura culturală este intrinsecă discursului. De foarte multă vreme, Ion Mureşan face jurnalism cultural pentru că eseurile lui se referă la te miri ce, pentru că toate au, ulterior, incidenţă, conţinut sau subsidiar. La noi, în Bistriţa, s-a distins Ioana Bradea, în domeniul jurnalismului cultural, pentru că este o prozatoare foarte bună şi atunci şi dacă scrie despre ce vede în acea dimineaţă pe stradă, ştie cum să instrumenteze lucrurile în aşa fel încât să le ducă şi să facă şi cronică bună. Mai este şi Menuţ Maximinian, dar şi alţii care fac jurnalism cultural, şi nu vorbesc aici de revistele literare, de Olimpiu Nuşfelean cu revista „Mişcarea literară”. Jurnalismul cultural, pe de o parte, îşi are baza şi rădăcinile în revistele culturale, literare, dar poate fi practicat şi în alte domenii, mai libere, pentru că de multe ori, evenimente discutabile, din cauza ritmului apariţiilor revistelor literare, intră mai degrabă în presa cotidiană. Multe din evenimentele culturale cotidiene sunt găsite în această presă. La Bistriţa a fost întotdeauna un interes pentru revistele culturale. Dacă dispar revistele, cultura va merge mai departe, dar uşor anchilozată, nu va mai avea aceste reglări normale şi aceste actualizări periodice. Gavril Ţărmure a finanţat şi a găsit fonduri pentru reviste care chiar au avut impact naţional, produse la Bistriţa, dar care nu erau de Bistriţa, erau din Cluj, din Bucureşti, cu redacţii mixte, ca de exemplu revista Infinitezimal, la care Sebastian Vlad Popa a făcut direcţia, redacţia, o redacţie mixtă – Bucureşti – Bistriţa, cu program de a apropia informaţia din Bistriţa, din provincie, cu informaţia din Centru. La Bistriţa, au fost şi sunt încercări, iar jurnalismul cultural se simte bine. Atât timp cât jurnalistul nu este în confort financiar, nu are nici libertatea de a spune tot ceea ce vrea să spună în aşa fel încât revista şi discursul lui să fie interesante. Toate se leagă.

Este nevoie de independenţă atitudinală, de finanţare şi libertate de expresie depli­nă şi atunci fiecare revistă îşi poate face direcţia şi poate să-şi recâştige publicul. Suntem datori cu sinceritatea pentru, că suntem la o vârstă când nu mai avem ce să ascundem. Eu cumpăr şi am reviste în casă – „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Apostrof” – dar care la un moment dat mă încurcau în casă. Aici, pe hol, aveam o măsuţă şi am pus acolo vreo 50-60 de reviste, timp de un an şi jumătate. Toate sunt acolo. Sunt în faţa trecătorilor. Am crezut că va lua un copil vreo revistă pentru copertă. Revista „Steaua”, la un moment dat, avea tablouri ataşate. Le luam şi le puneam în ramă. Dar lucrurile acum s-a schimbat. Ceva trebuie făcut şi pentru asta. La Bistriţa pregătim, împreună cu Gavril Ţărmure, apariţia unei reviste.

                    Am vorbit şi cu Dan Coman, cu Menuţ Maximinian. Este un proiect al Centrului Cultural Municipal – în care Gavril Ţărmure a cerut şi în care în care vom pune accent pe latura cul­turii urbane. Un oraş are nevoie de un anumit număr de locuitori ca să fie oraş, are nevoie de atitudini, de comportamente, de tot ce înseamnă spiritul urban, de mai multe reviste, de mai multe ziare ş.a.m.d. O astfel de revistă vrem să edităm care să corespundă emancipării spiritului urban bistriţean. În acest sens, avem nevoie şi de sprijinul prietenilor noştri de la Cluj, şi vom apela la ei pentru colaborare, să circule informaţia şi sprijinul reciproc. Nu mă aştept la zile mai bune pentru revistele literare, atâta vreme cât ele nu ştiu să-şi câştige publicul într-un fel foarte dinamic şi să intre în generaţiile tinere, să aibă o colaborare mai bună cu şcolile, o cerere de colaborare din partea şcolilor în revuistică. Fiecare revistă este responsabilă pentru destinul ei. Atunci când noi ne-am îndrăgostit de statutul de scriitor, el însemna altceva. Trebuie să ştim care sunt mutaţiile produse şi atât cât putem să ne adap­tăm lor ca să nu pierdem tot ce am muncit o viaţă întreagă în folosul unor reorganizări ale miturilor sociale. E clar că mitul utilului a intrat în societatea românească şi s-a produs toată această răsturnare şi noi, ca scriitori, unde mai suntem? Pentru că scriitorul era revistă, era carte, era statut social. Acum pare a nu mai fi nimic. Este o temă de reflexie. Eu cred că va apărea revista Centrului Cultural Municipal în acest an, având colaboratori de cinste ca Ion Mureşan, Ovidiu Pecican, Sergiu Radu Ruba şi toţi cei care vin la Bistriţa. Trebuie să ne responsabilizăm, pentru că de noi ţine ca lucrurile să meargă mai departe. Cu această responsabilitate cred că lucrurile vor merge bine.

Radu Sergiu Ruba

Se pune problema formatului revistei şi a rea­lităţii sale materiale. Ceea ce mă supără pe mine este că se spune că în România nu se citeşte. La Bucu­reşti, am înfiinţat o bibliotecă pentru nevăzători. Era în spaţiul unei biblioteci publice şi am văzut că oame­nii vin în număr foarte mare la bibliotecă. La fel, se citeşte şi pe calculator. Ar trebui să studiem cum se citeşte în afara cărţii cumpărate din librării, în biblioteci şi în variantă electronică. Revistele literare vor avea o circulaţie de nişă. Din păcate, există pe internet şi tot feluri de reviste care nu au nicio legătură cu litera­tura. Există şi reviste sonore, e adevărat că le citesc nevăzătorii. Eu am realizat una de acest tip care func­ţionează şi astăzi, este lunară. Articolele sunt citite la microfon şi transformate în înregistrări audio. Trebuie să vedem cum salvăm şi cum devine a noastră lectura electronică, pentru că eu citesc, de exemplu, doar electronic. Am în calculator puţin spus o bibliotecă. L-am citit şi pe Mircea Cărtărescu cu „Solenoid”. Calculatorul este obiectiv, orice text are aceeaşi şansă sau neşansă. Îi dai tonul şi el merge, nu-l interesează dacă tu rezişti sau nu rezişti, important este să nu adormi. De asemenea, este important că poţi reveni asupra textului, pe de altă parte, există nişte modalităţi de căutare a cuvântului. Ai un cuvânt pe care nu-l înţelegi, îl scrii acolo, dai o anumită manevră... Eu lucrez doar din taste. Ajungi la cuvânt, la pagină şi toate celelalte. Acest proiect... pentru care s-a cerut Premiul Nobel s-a crezut că se va prăpădi într-o zi şi că nu se va mai uita nimeni la el. Vă rog ca ori de câte ori veţi avea ocazia să susţineţi această idee, pentru că GPS-ul s-a inventat tot pe baza invenţiei lui ... şi toate celelalte programe care ne ajută pe noi – deplasarea cu maşina, cu satelitul – sunt tot de la el, cele care vorbesc, transformă textul în voce, un text prestabilit sau orice text. Sunt două operaţiuni care se fac acolo. Orice text e una, iar un text prestabilit e mult mai uşor de transformat în voce. Sunt şi astfel de reviste, cine vrea să le urmărească le găseşte pe internet. Nu vă pot recomanda niciunul, dar insist să se facă această revistă cu cititori în limba română care sunt mult mai numeroşi tocmai sau datorită suporturilor electronice.

Dan Coman

Revistele culturale nu trebuie să fie doar re­viste literare, trebuie deschise mai multe porţi, asta înseamnă, de fapt, cultură urbană. Îmi amintesc şi acum bucuria cu care aşteptam ziua în care apăreau revistele literare la chioşcuri. E o întreagă poveste cu difuzarea azi. Cred că e foarte important şi publicul pe care vrei să-l prinzi în ceea ce faci. Cred că foarte mul­te reviste vechi şi tradiţionale au devenit plictisitoare pentru tinerii de azi. Au un discurs care nu mai e con­temporan. Dacă vorbim de reviste literare, vă dau un exemplu al unei reviste citită de foarte mulţi tineri, zic eu că este cea mai importantă revistă de literatură con­temporană – Poesis internaţional, făcută exclusiv din donaţii. Oferă şi foarte multă literatură contemporană din ţări despre care noi nu ştim aproape nimic. Asta era şi ideea festivalului nostru de poezie. Ideea era să în­cercăm să lucrăm cu oameni care sunt în zonele de interes respective, de exemplu oameni din Albania, care scriu în albaneză dar ştiu şi română, poeţi care nouă ne plac foarte mult şi pe care am încercat să-i şi publicăm. Revistele literare trebuie să apară, dar trebuie să avem în vedere cele două chestiuni esenţiale trebuie să-ţi fii contemporan ca discurs şi doi: există totuşi o componentă etică foarte importantă. Majoritatea colegilor mei nu mai publică în revistele Uniunii Scriitorilor – ştim foarte bine listele negre din secolul XXI – şi dacă nu eşti pe acea listă cel puţin din solidaritate cu acei oameni, nu mai publici în revistele respective.

Amalia Pecican

Revistele ar trebui să fie culturale şi literatura este o parte din cultură. La revistele „Avalon” şi „La Mongolu” noi în­cercăm să prezentăm şi filozofie, traduceri ale unor personali­tăţi mai puţin cunoscute la noi, interpretări psihologice. Încer­căm să vedem această familie culturală în întregul ei, cel puţin la revistele noastre şi să cuprindem cât mai mult. Aş mai vedea rolul unei reviste bune de cultură ca un fel de rol reglementator. Ce înţeleg prin asta? Sunt pe internet tot feluri de aşa-zise forumuri conduse de personalităţi creatoare de cont – oricine poate să facă asta dacă are tehnologia necesară şi dacă ştie cum să se adreseze unui public toată lumea poate alerga să-şi strângă vizualizări şi, în urma acestor vizualizări chiar să fie stimulat financiar. Or, asta poate fi o capcană destul de gravă pentru cultură, pentru că tu trebuie să fii atent la valoare, nu neapărat să faci scandal să iei bani sau să-i spui omului ceea ce vrea să audă, dacă asta nu este cultură adevărată. Cumva aici trebuie să intervină. E destul de greu de făcut şi asta mi-aş dori eu să facem cu revista noastră. Adevărata cultură e cea care rezistă în timp, cea care creează valori, care poate multiplica şi chiar schimba perspective, atitudini pozitive şi trebuie să ţinem cont de faza cu moralitatea, cu integralitatea culturală, să fie cultură în totul nu doar unilateral, ci să cuprindă tot ce înseamnă cultură, inclusiv noile culturi, noile tehnologii. Trebuie să ştim încotro mer­gem.

Ion Mureşan

Când am tăiat porcul, am pus slănina la saramură şi am întrebat cât trebuie s-o ţinem aici – până la vară? Şi mi s-a răspuns că putem s-o ţinem oricât că-şi ia sare cât îi trebuie. Aşa e şi cu revistele literare. Societatea românească e la fel ca o slănină, îşi ia din cultură atâtea cărţi sau atâtea reviste cât îi trebuie, cât poate s-o ţină în echilibru, să o facă comesti­bilă. Literatura, în ultima vreme, este o victorie a limbii asupra gramaticii. S-a ajuns la o superficializare a literaturii. Se scrie enorm de mult, fiecare om zice că viaţa lui e un roman sau îi mai auzi pe unii cum spun că au trei clipe de poezie sublimă. Şi, din păcate, cei mai mulţi le scriu şi le şi publică aceste trăiri, uitând că una e să ai trăiri shakesperiene şi alta e să fii Shakespeare. Şi pentru veleitari există revistele lor, dar au cititorii lor, fiind o pătură care numai asta citeşte. Sunt o serie de cercuri care se citesc între ele, se laudă unii pe alţii. Fierb în propriul lor suc şi nu sunt luaţi în seamă de lumea literară.

Olimpiu Nuşfelean, director „Mişcarea literară”

În ce priveşte jurnalismul cultural, motivaţia ne-o dă în primul rând Eminescu. El a fost poet, autor de beletristică, dar şi un foarte viu jurnalist. Sunt două tipuri de scriitori, unii care se dedică scrisului operei şi alţii care mai fac şi alte lucruri pentru literatură. În momentul în care am decis să facem „Miş­carea literară”, unul dintre argumente este că scriitorul este motivat să facă ceva şi pentru fiinţarea literaturii. Revistele sunt, pe de o parte, efectiv fenomen literar, literatură, dar şi un vehicul, un instrument de cunoaştere şi de promovare pentru că prin ele, literatura beletristică e promovată sau lămurită, cernută. Am vrut să facem aici, într-un oraş ca Bistriţa, o revis­tă, mai ales după ce au fost nişte experienţe, unele de câţiva ani, ca de exemplu revista „Minerva”, o revistă interesantă, dar care nu a rezistat. Ne-am întrebat cum putem face ceva care să reziste. Filozofia aces­tei existenţe e mai greu de găsit sau poate mai greu de spus. Revista „Mişcarea literară”, iată, a făcut 20 de ani. Când faci o revistă ai obiectul ca atare, ce faci, cu cine o faci, cu ce o faci şi pentru cine. Bistriţa are nevoie de a fi valorificată cultural sau publicistic. E greu să găseşti oameni cu care să o faci. La o revistă literară e nevoie de o echipă critică. La o revistă ca „Mişcarea literară” e greu să-şi facă o echipă critică pentru că, dacă proliferează veleitarismul e şi din cauza faptului că avem percepţia că critica actuală nu-i atât de activă cum era altădată. Nu găseşti multe motivaţii. În a face literatură e nevoie de un talent şi a face publicistică e şi un mod. Sunt puţini oameni care îşi formează acest mod sau acest stil al publicisticii pentru că trebuie s-o ai în sânge. La Bistriţa sunt doar câţiva oameni care fac publicistică – Ioana Bradea, Menuţ Maximinian, Victor Ştir şi alţi câţiva. Publicistică literară înseamnă să creezi recenzie, cronică, interviu, anchetă, pamflet. Nu e complicat, dar după toate acestea trebuie să găseşti şi cu ce faci finanţarea. Aici e o mare problemă. Revista „Mişcarea literară” e o revistă de nişă, care îşi găseşte cu greu coerenţa, dar care are şi ea rostul ei, ca şi alte reviste de acest gen. Chiar şi acele publicaţii de gradul II sau III au şi ele un rost, dar la ele uneori se întrece măsura. Graniţa dintre veleitarism şi elită a fost stabilită, dar şi la nivelul veleitarismului sunt nişte pulsiuni, iar elita fără veleitari nu se poate distinge. La Bistriţa sunt oameni care pot scrie, dar care nu scriu, din diverse motivaţii. Şi profesor dacă eşti, mai bine meditezi 2-3 elevi decât să scrie, o recenzie. Dar este frumos acest demers. Pe de altă parte la Bistriţa sunt multe concerte, multă activitate muzicală de elită. În anii trecuţi am testat şi nu am găsit pe cineva care să facă cronică muzicală. În cultură trebuie să induci nevoi culturale, aşa cum la şcoală induci nevoi de învăţare.

Menuţ Maximinian, director „Răsunetul”

Este destul de greu la un cotidian să desparţi graniţa aceasta dintre cultură şi subcul­tură, mai ales la noi în judeţ. Ne-am gândit la un supliment, pornind de la un model care merge cu succes pe piaţă de ani de zile, Suplimentul de cultură al Ziarului de Iaşi. E adevărat că ei au în spate şi susţinerea Editurii Polirom, poate pe viitor vom avea şi noi o legătură mai strân­să cu editurile. Ne dorim un supliment de calitate şi cred că în ultimul timp şi-a câştigat un loc în rândul publicaţiilor lite­rare. Este dificil să atingi toate ramurile culturale într-un oraş precum Bistriţa, unde, deocamdată, nu avem un teatru sau o orchestră simfonică, deşi prin stagiunile oferite de Centrul Cultural acestea sunt suplinite. Însă nu avem nici oameni de specialitate care să facă cronici de teatru sau cronici muzi­cale sau de arte plastice pentru că, la Bistriţa, nu avem o uni­versitate de artă, profesori universitari. Sper ca în momentul în care vom avea teatru la Bistriţa – am văzut că Dan Coman şi Radu Afrim doresc să facă acel teatru aici - vom avea şi un om în măsură să scrie. Nu avem un cronicar muzical. Nu avem la Bistriţa, dar nici în ţară un jurnalist cultural care să se priceapă la tot.

În ultima perioadă, suplimentul a fost din ce în ce mai deschis, pe lângă bistriţeni aşteptăm colaboratori şi din alte zone. E un supliment micuţ, dar cu un tiraj mult mai mare decât revistele culturale. Cred că nu este puţin lucru să scoţi un supliment cultural în 5000 exemplare. El apare şi pe internet, dar este o altă poveste. Suplimentul cultural în­cearcă să fie echilibrat în ceea ce priveşte cultura de calitate şi să nu ţină cont de „găşti”. Încerc să fiu alături de oamenii care au ceva de spus în literatură, în muzică. Ar trebui să ne susţinem între noi, adică să consumăm şi piesa tipărită. Am fost la New York, Paris, Viena şi toţi erau cu ziare în mână. În New York, toată lumea avea ziarul New York Times aca­să. Acolo firmele chiar susţin ziarele. În acel ziar, pe lângă alte reclame, apăreau şi cărţile. Era o pagină întreagă cu ur­mătoarea carte care urma să apară la Librăria Universitară. Chiar şi la televizor, între detergenţi şi pastă de dinţi apare şi publicitate la lansările de carte. Asta trebuie să facem şi noi. Şi mă gândesc ca, pe viitor, în supliment să fie anunţate toate evenimentele culturale, indiferent de gen. Eu citesc, în afară de revistele lunare la care am abonament, săptămânal „Dilema veche”, „Observatorul cultural”, „România literară”, dar şi „Formula AS” în care eu, ca ziarist, găsesc reportaje extraordinare, foarte-foarte frumoase, de Valentin Iacob, Dia Radu, dar şi alţii care scriu inclusiv de scriitorii noştri. Eu citesc de la toţi ca să văd toate părerile şi mai apoi să-mi fac propria părere. Dacă nu citim revistele literare de unde ştim care sunt cărţile importante. În „Observatorul cultural” au apă­rut prozatorii anului, lirica anului, critica. Şi cititor fiind, ar tre­bui să mă informez dintr-o revistă, să văd cronicile de muzică, de teatru, să văd ce cărţi sunt recomandate. De aceea sunt revistele, ca să ne informeze pe noi despre lucrurile bune. Altfel, mă duc într-o librărie şi ce cumpăr? Stau şi mă uit”.