Jurnalul unui intelectual

Motto: „Un jurnal intim sporește atenția. Scriind vezi mai clar lumea din jurul tău și îi uiți mai anevoie culorile. Și apoi, câtă bucurie să poți izola acele experiențe indistincte, din care e alcătuită viața oricărui om, să le poți istovi toate înțelesurile, stăpânindu-le, memorizându-le.” (Mircea Eliade – Jurnal)

            Profesorul dr. Vasile V. Filip de la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița a publicat anul acesta (2021) la Editura Charmides un jurnal intitulat Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulțumit) (volumul I, 1998-1999), cu o prefață semnată de profesorul universitar Ilie Rad de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, urmând ca 4700 de pagini, pe o perioadă de 23 de ani, să fie făcute publice de către urmași, după trecerea sa în lumea de dincolo.

            Așa cum arată și prefațatorul, acest jurnal cu intermitențe se poate citi pe trei paliere: cel cotidian, cu viața sa de profesor secundar (aidoma lui E. Lovinescu, păstrând, totuși, proporțiile), cu ore la clasă și meditații particulare, cu tezele și examenele elevilor, cu problemele familiale, plimbările cu bicicleta, vizionarea meciurilor de fotbal, nu pierde Teleenciclopedia de sâmbătă seara etc. Nu trec neobservate: prăbușirea economiei naționale (șomaj, salariile mici, grevele), distrugerea sistemului tradițional de valori morale, a respectului pentru școală etc. Este convins de importanța surprinderii stărilor, întrucât acestea sunt trecătoare: „le prinzi în momentul respectiv sau nu le prinzi deloc”. Însemnările sale doresc să oprească timpul: „mai precis  de a-l păstra fie și-n precipitate dezhidratante, păstrate în beciul amintirii pentru iarna bătrâneții”, de aceea, pentru el, jurnalul nu e „faptă, ci contemplare, quietism”. El nu a scris pentru a-și justifica cum „și-a întrebuințat timpul”, ci pentru „a trăi clipele aflate pe drumul trecerii implacabile, de a-l opri oarecum, prin Cuvântul scris” (Ilie Rad). Nu se putea să nu consemneze toate sărbătorile de peste an mai cu seamă că teza lui de doctorat se intitulează Universul colindelor românești – în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică, publicată în 1999. Un al doilea palier este cel care se referă la propria-i personalitate: relația cu părinții pe care, de la un timp, nu i-a mai putut ajuta la muncile câmpului, lucru pe care îl regretă enorm. Fire introvertită, irascibilă și complicată, profesorul este un veșnic nemulțumit, născut pentru solitudine, dar când vine vorba de familie este dispus să se jertfească pentru ea; nu l-au tentat funcțiile politice (e drept, are vocația anonimatului, cum însuși recunoaște, dar se simte bine când este apreciat sau este solicitat), ba a refuzat și alte oferte cum ar fi cele de inspector școlar de specialitate, director la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, lector titular la Universitatea de Nord din Baia Mare, director de liceu, șef de catedră etc.,  retrăgându-se din orice formă de viață obștească, filosofia sa fiind cea învățată de la părinți pe care dorește s-o transmită și urmașilor săi: „să se bucure de ceea ce au, în loc să-și dorească ceea ce nu au”, propunându-și să fie cinstit cu el însuși și cu copiii săi, dar mai ales de importanța cardinală a vieții: munca perseverentă, nespectaculoasă și culmea! nerecunoscută în această lume haotică, unde „proliferează doar spinii oportunismului” și subiectivitatea. Cel de-al treilea palier este legat de impresiile „despre natură și metamorfozele ei” (Ilie Rad), dar și visele și peisajele, unde se simte calitatea de prozator a diaristului, ceea ce le conferă un statut literar, o aură artistică/estetică distinctă. Notele sale intime stârnesc interesul, chiar dacă nu sunt continue. Fiecare anotimp este pentru el un adevărat miracol. „Nu văd pe cine și de ce l-ar interesa clipa doar de mine trăită” scrie diaristul cu modestie, care, nu o dată, trăiește sentimentul inutilității ca un mizantrop claustrat în marasmul cotidian, contemplând la fragilitatea vieții. În esență, cele trei paliere se pot reduce la: familie, școală și cultură, cu specificarea că singurul mediu sufocant, ostil, este corpul profesoral, unde se simte marginalizat, dar este încăpățânat când are dreptate, în plus, este scrupulos și își face cu plăcere și pasiune orele, elevii fiindu-i suportul moral permanent. Are dificultăți de adaptare la lumea exterioară, este timid, reflexiv, cu porniri retractile și nu întotdeauna are „poftă de viață”. Salvarea este scrisul și cetitul cu care se hrănește în fiecare zi.

            „Cestiunea” care se pune este dacă jurnalul, - acest frate-confesor -, îl plasează pe Vasile V. Filip într-o lumină favorabilă, convenabilă? Răspunsul este și Da, și Nu. Da, fiindcă este mai indulgent cu alții decât cu el însuși și Nu ar zice un eventual cârcotaș, deoarece este autentic, sincer și nu o dată dă note slabe amicilor, rudelor, dușmanilor mai mult sau mai puțin limitați, ființe orgolioase, subiective, dar extrem de precare, și direct sau indirect sieși. Tot timpul trăiește cu teama de a nu rugini, de a nu se provincializa, se informează de cele mai noi apariții editoriale, încearcă să și le procure sau să le împrumute. La urma urmei, este și el un intelectual cu virtuți și vicii, un unicat care își găsește refugiul scriindu-l, autoanalizându-se ca să se bucure de plăcerea intimității, trăgând cu ochiul la un posibil cititor, dovadă că a avut curajul să-l publice în timpul vieții, eludând prin omisiune evenimente sau stări care l-ar dezavantaja, încercând, probabil, să îmblânzească cumva posteritatea. Prin el, exigentul profesor își recuperează tonusul moral, își exorcizează eventuale traume, sastisit de obtuzitatea oportuniștilor, înzestrați cu orgolii nemăsurate și nejustificate, se eliberează de cotidianul zgrunțuros, îmbină extrovertitul cu introvertitul, factualul cu psihologicul. Adevărul este că acest jurnal, chiar dacă este „pe sărite” – ca să folosesc o sintagmă a Magdei Cârneci cu „jurnalul său spiritual” din Convorbiri literare - este și un exercițiu de introspecție, dar și o spovedanie în care merită să ai încredere, indiferent că adevărurile sale sunt subiective ori parțial-subiective. În același timp, poate fi socotit și o oglindă necesară cunoașterii de sine (în spatele ei „stau întâmplări mărunte, stări de spirit, sentimente, prin definiție labile, evanescente”), o autopsihoterapie, formându-i o disciplină periodică necesară celui care și-l scrie. În fața foii albe își regăsește ritmul interior, își permite să apeleze la memoria afectivă, la copilărie – madlena sa spirituală -, scoțând la iveală un Vasile V. Filip ultrasensibil, aplecat uneori la reverie, „visare și armonie” (refuză să accepte lumea urâtă), ce simte nevoia să fie menajat, lucru care nu se prea întâmplă; mai mereu este presat de timp, absorbit de treburile casnice, este grijuliu față de copiii săi și simte că ritmul diurn îl înghite, trăind cu mare febrilitate evenimentele imediate, tânjind după tihnă și liniște, în căutarea autenticului, a sincerității până și în relațiile cu semenii.

            Sunt convins că profesorul Filip le-a recomandat elevilor săi să aibă un jurnal intim, explicându-le că prin el se cultivă responsabilitatea, se ajunge la o conștiință de sine mai rapidă, că pot cerceta lumea din jur cu totul alți ochi, că îi ajută să-și limpezească gândurile și să-și cristalizeze ideile, că vor evolua lăuntric cu o profunzime a gândirii suplinite de o cultură mai bogată, că firescul poate deveni eveniment ce angrenează atât spiritul, cât și sufletul, pe scurt, că îi formează ca viitoare ființe umane rafinate, învingătoare.

            Țin să menționez că imaginile fotografice din perioada aferentă Însemnărilor…, așezate la finalul acestora, vor impresiona cititorul dornic de aduceri-aminte din viața cărturarului Vasile V. Filip.