„La steaua singurătăţii” – cu Valeriu Varvari

Sfârşit de ianuarie 2012. Zăpadă, multă zăpadă, aşa cum îi stă bine unei ierni normale, într-o Românie în care, din păcate, anormalitatea, acompaniată de strigătul străzii, atinge cote alarmante. E ger, e viscol în natură dar şi-n sufletele noastre. Se pare că stepa rusă ne-a cucerit, vântul rece şuieră şi ne taie respiraţia, ne crapă obrajii. Coloana mercurului din termometru a luat-o hăt la vale, nepăsându-i de dârdâitul dinţilor şi nici de feţele acoperite de chiciură. Frigul năprasnic scrie pe obrazul rebrişorenilor rânduri negre pe un carton maculat. Foile calendarului, zgribulite şi ele, au încremenit la 30 pentru Valeriu Varvari, pornit pe drumul fără-ntoarcere, spre „steaua singurătăţii”. Crapă pietrele, dar crapă şi inimi, inimi de oameni. Şi ce oameni, Domne, ce oameni! Din prea plinul lor de iubire şi dulce durere, Moartea îşi potoleşte şi foamea şi setea.

Printre ei şi consăteanul nostru Valeriu Varvari, clujean, cu buletin de oraş, de 60 de ani, dar rebrişorean get-beget, legat de obiceiurile, tradiţiile şi de oamenii satului, până în cele mai adânci fibre ale existenţei personale. Medicii, renumite cadre didactice universitare, cu toată priceperea şi experienţa lor îndelungată, puşi în faţa faptului împlinit, au consemnat cu răceala proprie meseriei, frumos ambalată în durerea prieteniei ce-i lega de scriitor, cauza decesului: infarct miocardic, leziuni cerebrale. De aici încolo Moartea avea să-i poarte de grijă domnului profesor.

Cei dragi l-au plâns, prietenii şi apropiaţii l-au regretat. Multora această veste tristă le-a produs frisoane şi i-a îndemnat să plonjeze în spaţiul filosofal: „toate sunt deşarte, nimicnicii”.

Apartamentul familiei Varvari, de pe strada Titulescu, din bătrâna urbe de pe Someş, nu departe de Teatrul Naţional, e capitonat cu tăcere şi înveşmântat în negru. De pe un perete ne priveşte enigmatic Valeriu: faţa-i învăluită de grijile zilnice ale unui familist şi părinte responsabil; fruntea-i, uşor ridată, ascunde mintea iscusită şi neastâmpărată a unui intelectual de rasă , în care milioane de neuroni aşteptau încă să fie activaţi, injectaţi cu informaţii; e chipul dascălului iubit de elevii Şcolii Generale 13, a Liceului 10 ori a Colegiului Naţional „Emil Racoviţă”din Cluj-Napoca, pe unde directorul sau profesorul Valeriu Varvari şi-a purtat cu vrednicie şi cu mult folos paşii; avem în faţă imaginea unui OM respectat şi stimat de părinţi, apreciat de colegii gazetari de la „Tribuna”, a omului Cetăţii culturale a Clujului universitar al cărei produs era şi de care se mândrea; din privirea sa se rostogoleau ameninţătoare metafore, era un rob al eleganţei şi al stilului bine meşteşugit , sigur de sine, „un scriitor matur, format”.

Undeva, la loc de cinste, în sufragerie, îţi face cu ochiul „Diploma de cetăţean de onoare” oferită de Primăria şi Consiliul Local Rebrişoara – ca semn de respect , preţuire şi admiraţie, în urmă cu opt ani. Acolo, în spatele acelei diplome, era satul lui, lumea copilăriei şi a tinereţii sale. Ce mult ai iubit pe rebrişoreni , domnule profesor şi pe câţi i-ai ajutat să se realizeze profesional! Doar Dumnezeu şi tu ştiţi! Cel de Sus să te binecuvânteze!

Nuntaşii cei negri te-au luat pe aripile morţii şi te-au depus la capelă şi de acolo-n cimitir. Stelele picură foc din Cer peste Cimitirul Central al Clujului. Iar pământul flămând le înghite, şi crapă…crapă formând o groapă rece, mută în care se aşază cuminte Valeriu. Sfios, uşor neîndemânatic, trage ţolul aspru şi umed al pământului amestecat cu zăpadă. Bulgării îngheţaţi se răstoarnă nevinovaţi peste sicriu, e muzica Morţii , a Morţii noastre cea de toate zilele pe care ne facem că n-o băgăm în seamă, o ignorăm.

Pentru tine Valere, „Soarele de pe Ararat” a apus definitiv. Despre tine se va vorbi la trecut şi, Doamne, cât preţuiai prezentul, clipa, pe care le trăiai la cele mai înalte frecvenţe, iar despre viitorul pe care-l întrezăreai, ce să mai zicem?! Zădărnicie şi fum!

Vestea tristă a ajuns şi la Rebrişoara, consătenii tăi dragi te plâng, te regretă profund. Te jeleşte şi albul curat al zăpezii , zăpadă abundentă ca pe vremea copilăriei noastre când de pe o parte pe alta a drumului nu-ţi vedeai semenul. „Oile lui Dubău” de pe râpa Hotărălului se obrintesc în vene şi-şi secţionează cu un ciob vasele sangvine. Plâng pietrele lui Dubău!!! A încetat să mai bată inima creatorului, a scriitorului, cel care le-a făcut celebre, le-a însufleţit în povestirile sale. Durerea materiei anorganice se transmite şi apelor Someşului,Gersei şi Rebrei, se clatină Pleşele, Podereiul şi, deopotrivă, Muncelul, şi Cârlea şi Pcietroasa şi Tinoasa. Bârlea, Bătrâna şi Câcoşnicile se afundă-n neguri, în negura morţii. Cimitirul satului de pe deal îşi strigă durerea, iar Şoru, clopotarul, e la datorie. Dangătul clopotelor e grav, e sinistru. Da, am auzit clopote plângând, am văzut sunete cernite. Te plângeau pe tine, Valere drag, pe tine tatăl, bunicul, soţul, profesorul, directorul, ziaristul, scriitorul, OMUL „ţâşnit” de pe uliţa morii Măierenilor, şi pornit în lume să-ţi afli norocul, să-ţi împlineşti destinul, să-ţi urmezi soarta. Ai plecat „la steaua singurătăţii”, dar nu eşti singur, gândurile noastre îţi ţin compania, îţi uşurează drumul şi-l presară cu florile recunoştinţei.

Gura-ţi mută se pierde-n constelaţiile negre, Cerberul stă la poarta mult cunoscută şi-o rază de lumină l-ar ucide. Strig lebăda cenuşie. Pe măsură ce aceasta se apropie, culoarea i se întunecă tot mai tare. Între noi şi tine, dragă Valere, se strecoară umilă singurătatea, tăcerea, hăul, uitarea.

Din depărtare-ţi sărutăm ochii închişi, în care sunt convins că retina e încă funcţională, ignorând legile morţii, şi pe monitoarele căreia se derulează imagini cu „ţigăncuşa”, cu fata ce trece podul de funii de peste Someş, după ce a făcut o baie la Canton, „cu basmaua înnodată la spate peste şoldurile albe”. A stors-o şi a pus-o în traistă, şi înfiorată de vântul ce bate uşor de-a lungul Someşului se grăbeşte să ajungă la stâna de pe Valea Mărului. Tudor din „Întâlnirea”, plecat bolnav la Cluj, acum se-ntoarce-n Rebrişoara, cu o femeie – e Moartea, ce a urcat deodată cu el în tren după ce medicii i-au pus diagnosticul fatal.

„Colina zorilor”, în cele „1 100 de zile risipite” pe „Soarele de pe Ararat”, poposeşte „La steaua singurătăţii” care, despletită, aşteaptă cernită „Când vin apele mari” să facă stavilă şi să-i apere pe cei dragi: Mărioara, Anca, Dan, Patricia, Dennis, Patriciu, Raveca, Dumitru, Valer, Anuţa, Răducu şi tot neamul Măierenilor. Mare şi mândru neam!

E seară şi e târziu în Rebrişoara ta dragă. Luna-i lătrată de câini, iar din coteţ cocoşul se grăbeşte să vestească zorile, lepădându-se de întuneric.

Dimineaţa biciuieşte noaptea, iar Moartea rămâne în sufletul nostru şi se cuibăreşte în mintea şi corpul slăbit al fiecăruia.

Mă descompun, te descompuni, ne descompunem, zilnic, fără să percepem, în „pilitură” …de humă. Cucurigu!!!

La al treilea cântat al cocoşului, pe rând, vom fi şi noi alături de tine, călători prin mâl şi ceaţă, pregăteşte-ne şi nouă un loc prin preajma ta. Deocamdată, noi vieţuim aici într-un „loc de trăit”, într-un „loc de murit”, aici am stat şi vom sta până „dincolo de lacrimi”, nefăcând în zadar umbră pământului.

Ne dăm întâlnire, Profesore, „La steaua singurătăţii”. Să fim punctuali! Eu cu siguranţă voi fi! Să-ţi fie drumul presărat cu flori şi cu faptele bune ce le-ai făcut pe pământ!

În veci pomenirea Ta!

prof. Leon Muti

Rebrişoara