LEMNUL, DAR AL LUI DUMNEZEU ŞI PRIETEN AL OMULUI

“Şi a zis Dumnezeu: “Să odrăslească pământul pajişte verde, ierburi având sămânţă în ele şi pomi roditori care să se facă după soiul lor, toade cu sămânţă în ele pe pământ şi s-a făcut aşa” (Fac.1: 11).

Plecând de la acest text al Sfintei Scripturi, m-am gândit de multă vreme ca într-o bună zi să dau frâu liber gândurilor mele spre a descrie, pe măsura priceperii mele, legătura strânsă ce există pe pământ între om şi lemn sau pom roditor.

Primul om creat de Dumnezeu, Sdam, după căderea sa în păcatul neascultării, şi-a găsit lemnul, pomul, tufişul scut, care încerca să-l ascundă pe Adam de la faţa lui Dumnezeu.

Cu toată osteneala lemnului, de a-l apăra pe Adam, iată că în răcoarea serii, când toţi pomii şi florile raiului îşi răspândeau miresmele lor, Dumnezeu pleacă în căutarea lui Adam. Dumnezeu strigă îndurerat pe Adam: “Adameeee………. unde eşti? De ce te-ai ascuns?

Doamne, m-am ascums pentru că sunt gol, şi a început să se ascundă după un tufiş, dar lemnul, pomul, n-a putut să-l ascundă, suferea acum Dumnezeu, Adam şi lemnul ruşinat şi-a plecat crengile până la pământ de ruşine, frică şi groază.

De-a lungul vremii, Dumnezeu a înmulţit lemnul care avea să acopere munţii şi o parte din pământ, cu acest dar dumnezeiesc care e lemnul sau pomul cel roditor pentru om.

Noe, în Vechiul Testament, la porunca lui Dumnezeu a făcut o corabie din lemn de chiparos şi salcâm, cu multe cămăruţe şi……….. Dumnezeu pe Noe cu toţi ai lui.

Tot în Vechiul Testament a poruncit şi lui Solomon să-i ridice un templu şi i-a recomandat folodirea lemnului la lucru, dar mai ales la chipurile de heruvimi pe care să-i placheze cu aur.

Marii păcătoşi ai Vechiului Testament erau scoşi înafara cetăţii unde făcând un lemn în formă de teu (T) erau legaţi pe el şi ucişi cu pietre.

Apare în lume Mântuitorul Hristos, iudeii nu L-au acceptat şi-n cele din urmă hotărăsc moartea Lui, Iuda îl trădează printr-un sărut viclean şi treizeci de arginţi şi ajunge răstignit. El îşi duce crucea grea din lemn până pe Golgota =Lemnul neascultării= sfinţit cu sângele de Dumnezeu.

Cu toate acestea, lemnul a devenit o comoară pentru munţi, lume şi om, răspândind mireasmă ca oarecând în rai.

În ramurile copacilor, dimineaţa, păsărelele îşi dau concertul lor pe care aş îndrăzni să-l numesc rugăciune către cer şi Dumnezeu, în semn de recunoştinţă.

Nu de puţine ori bradul şi-a oferit cetina-i verde fugarilor spre aşternut, iar dimineaţa când se trezeau luau o frunză din creanga fagului şi îşi cântau amarul, dorul şi doinele.

Lemnul din cele mai vechi timpuri am putea spune că a fost prietenul omului, de unde şi zicala: “Codru-i frate cu românul”.

În vremurile mai îndepărtate oamenii tăiau lemnul cu multă milă pentru a-şi ridica o casă, pentru confecţionarea mobilierului, cum ar fi: patul cel modest pentru odihnă, masa, lăiţarul, leagănul conţinea în braţele, în sânul lui prunci ca-n sânul blând al mamei, farfuria din lemn, lingura cu care mâncau toţi din casă dintr-un blid cu o singură lingură.

Ce lemn era atunci, câtă simţire, câtă armonie între om, Dumnezeu şi lemn.

Un alt lucru, care totdeauna mă impresiona toamna, când ne întorceam de la cules din hotar, auzeam lemnul din car, roatele cum scârţâiau, toate ducând pe spinarea lor povara, bucatele grele pentru om, ruda carului, jugul, toate din lemn, toate pentru om.

Femeile, în serile lungi ale iernii, torceau din caierul aşezat pe furcă (sau cujăică, cum se spune în Agrieş), lucrte cu măiestrie de bărbaţii meşteri, fusul tot din lemn sfârâia torcând fuiorul, iar mamele grijulii cu un ochi erau la caier cu unul la pruncul din leagăn şi cu piciorul pe tălcigul de lemn îşi legăna pruncul, doinindu-i.

Un alt lucru însemnat din lemn era covata, în care se îmbăiau copiii mici, iar în apa călduţă se pune un bănuţ de argint şi un fir de busuioc ca pruncul să fie sănătos şi cu noroc.

Covata specială pentru frământat pâinea şi prescura pe care se aplica pecetea care era tot din lemn.

Venind vorba de prescură, să amintim de călugării, preoţii pustnici care în inima pădurii, în pustie de oameni dar plină de Dumnezeu şi îngerii aceştia pe butucul pe cioata lemnului săvârşeau sfânta liturghie.

Iată o altă dovadă, o altă mărturie despre legătura strânsă dintre lemn, om şi Dumnezeu.

Tot lemnul de la marginea codrilor, cu umbra lui, ţine apele din fântânile reci, cristaline, apă, din care drumeţul, pustnicul, dar şi fugarul şi păcătosul, dar şi animalele sălbatice îşi stâmpără setea.

Lemnul, copacul falnic, cu toată coroana, cu crengile şi frunzele opreşte furtunile şi ploile năpraznice ca să ne apere pe noi.

Scriitorii, poeţii de multe ori îşi află liniştea în inima codrilor unde ei compun lucruri deosebite despre om şi codru. Iată, dragii meu, de ce mai trebuie să preţuim, să iubim lemnul care în iubirea lui pentru noi rabdă să fie mistuit de flăcări ca să ne încălzească înfierbântând sobele.

Lemnul ne însoţeşte pretutindeni, e cu noi şi în Biserică, iconostasele luate din lemn, lemnul ia chip de heruvimi, crucile străjuiesc jertfelnicul la sfintele liturghii unde se jertfeşte Hristos.

Ce împletire minunată de iubire între Dumnezeu, om şi lemn, de aceea cu smerenia cuvenită mărturisesc că eu totdeauna am simţit lemnul ca pe un frate, l-am admirat toată viaţa, din copilărie până azi şi sunt un om îndrăgostit de el, zilnic printre crengile şi frunzele lui privesc cerul şi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a lăsat nouă oamenilor un aşa dar sfânt care e lemnul.

Ce taină, câtă iubire din partea Lui, El nu ne părăseşte nici în mormânt, ci ne cuprinde pe noi continuu până ce, putrezeşte cu omul acolo în inima pământului ca să nu fim singuri, ci cu el, “LEMNUL”.

Toate aceste modeste şi simple gânduri, dar în aceeaşi vreme profunde, m-au îndemnat încă din tinereţe să-i încerc răbdarea lemnului cioplindu-l cu toporul sau dalta, făcându-l să rămână nemuritor sub chip de heruvim sau cruce.

Această mare dragoste a săcit-o în sufletul meu moşu Petre, tatăl mamei mele care preţuia şi lucra cu lemnul.

Cu greu încerc să-mi opresc gândurile mele legate de dragostea dintre mine şi lemn, dintre oameni şi lemn.

Toate cele scrise mai sus m-au determinat să scriu despre domnia sa, regele munţilor: “Lemnul” şi pomii din livezi.

NU ignoraţi lemnul!

Nu ignoraţi lemnul, e un dar al lui Dumnezeu pe pământ, lemnul vorbeşte, plânge, suspină, el e prietenul meu, el mă ţine, îmi dă posibilitatea ca eu să-l fac nemuritor şi alături de el să rămân şi eu nemuritor prin ceea ce fac din lemn, prin lucruri frumoase pe care le modelez cu mintea, imaginaţia şi cele peste 180 de dălţi pe care le mânuiesc zilnic dând viaţă lemnului şi fiecărei bucăţi de lemn din trupul, tulpina lui falnică şi uneori chiar din rădăcini sau crengi.

Ori de câte ori am intrat în pădure pentru a-mi alege un lemn de lucru, tăindu-l simţeam parcă lacrima fierbinte care ar fi vrut să curgă din ochii mei văzând că moare acel copac măreţ prin tăiere.

În clipa în care cădea jos, crengile se frângeau ca nişte copii din trupul lui ucis. Câtă jale în codru, cât suspin, vuietul codrului îl plângea şi eu sufeream alături de el.

În acele momente vedeam cioata, butucul care rămânea în pământ şi cum seva din el se revărsa din butuc pe pământ, iar eu o mi-o imaginam ca pe un sânge risipit, îndurerat plângându-şi tulpina de care s-a despărţit.

Uneori aveam sentimentul că-l jelesc, alături de codru, dar în momentul în care l-am luat din stivă ca scândură uscată după 2-3 ani, parcă eram fericit, el, lemnul, avea să se nască din nou, dar nu în codru.

În loc să ardă în focul din sobe, avea să ardă pe altare şi-n biserici devenind veşnic în multele şi frumoasele obiectele de artă pe care le cream: cruci, potire, icoane, troiţe, scaune arhiereşti, care la un loc devin o comoară a sfintelor locaşuri unde Dumnezeu locuieşte şi de acolo ne ascultă suspinul inimii, ne mângâie, ne dă putere.

Acestea sunt câteva din multele gânduri legate de lemn şi ceea ce spuneam la început, lemnul, indiferent de specie, pentru mine rămâne aurul cel mai presus de aur care, aşa cum vă spuneam, mi-e prieten, îl iubesc, nu aş putea trăi să nu-l simt zilnic în mâinile mele, să-i ascult vocea, să-l modelez. Dacă uneori mi se întâmplă ca un produs să nu-mi iasă bine şi frumos, îl văd, îl simt ca pe un copil handicapat şi cu toate acestea lemnul rămâne prieten, frate, îmi vorbeşte, plânge şi apoi iubindu-mă simt căldura lui, iar el e fericit că prin mine rămâne veşnic, se roagă cu mine şi mă face fericit.

TIMOFTEI GĂUREAN-preot ortodox Agrieş