Limba română, comoara sufletului nostru

,,A vorbi despre limba română  este ca o duminică’’, spunea poetul Nichita Stănescu. Frumuseţea ei este asemenea straielor de sărbătoare pe care le îmbracă ţăranii la vreme de mare sfinţenie.Ea însăşi este metafora existenţei acestui popor plămădit într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu. Limpede ca lacrima şi dulce ca mierea, ea este comoara sufletului nostru plin de doruri şi însetat de frumuseţi eterne. Prin grai, poporul nostru a rezistat şi s-a  călit.

Ca trestia ne-am îndoit în vânt şi nu ne-am rupt, spunea Alexandru Vlahuţă, pentru că limba şi credinţa ne-au fost pavăză şi altar. Cel care şi-a exprimat atât de simplu, atât de curat simţămintele sale faţă de limba pe care o vorbim, a fost şi a rămas pentru totdeauna poetul George Coşbuc prin poezia ,, Graiul neamului’’ : ,, Dacă-n vreme tulburată/ Nu ne-am dat noi graiul ţării/ Azi în ziua deşteptării/ Cum să-l dăm ?’’ Despre partea veşniciei noastre, cum este numită limba, Mihai Eminescu spune atât de plastic în versurile sale : ,, Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere’’.

Testamentul lui Enăchiţă Văcărescu rămâne mereu actual pentru toţi trăitorii de pe aceste meleaguri : ,,Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/Creşterea limbei româneşti / Şi-a patriei cinstire’’, iar Alexei Mateevici ne convinge şi mai mult de acest lucru : ,,Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată...

Tulburător de frumos este  poemul lui Grigore Vieru : ,,În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt,/ În limba ta ţi-i dor de mama/ Şi vinul e mai vin,/Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns/ Iar când nu poţi plânge şi nici râde/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta/ Cu al tău cânt/Cu cerul tău în faţă/ Tu taci atuncea,/ Tot în limba ta’’. Şi exemplele ar putea continua, dar frumuseţea limbii române o întâlnim în vorbirea noastră de fiecare zi.

Nevoit să-şi exprime diversele stări afective, românul a apelat la ,,traista cu vorbe’’, dând valoare simbolică unor expresii care sunt astăzi adevărate sclipiri diamantine. Create printr-o strălucită sinteză în care înţelepciunea se îmbină armonios cu simţul umorului, dar şi cu tonul ironic al diverselor situaţii, multe expresii au devenit cele mai izbutite metafore în care se oglindeşte ,,geniul’’ şi frumuseţea limbii române.

Proverbele, zicătorile, snoavele, ghicitorile, cântecele populare şi cele culte sunt oglinda fidelă a modului de a gândi şi simţi al poporului nostru . Ele atestă minunatele sale calităţi : înţelepciune, hărnicie, demnitate şi bunătate. Iată câteva exemple : ,,Norocul, câteodată ne caută pe noi, iar înţelepciunea trebuie căutată de noi ca pe o comoară’’, ,,Cine bate la poarta altuia, o să bată şi altul la poarta lui’’.

Câtă frumuseţe spirituală exprimă aceste cuvinte şi ce mândru este poporul român că s-a născut pe aceste meleaguri .Simplitatea construcţiei este suplinită de bogăţia de sensuri pe care omul de rând o foloseşte cu tâlc, atunci când consideră că e nevoie. Unele expresii ne sunt foarte familiare, iar altele necesită însă o pătrundere mai atentă asupra sensului lor figurat. Cele care denumesc părţi ale corpului omenesc sunt mai apropiate de limbajul nostru obişnuit: ,,i se rupe inima’’ - durere foarte mare pentru cineva sau ceva, ,,a-şi muşca degetele’’- a se necăji foarte tare, ,,mână de fier’’- om foarte energic, ,,maţe pestriţe’’ - foarte zgârcit, ,,cu sufletul la gură’’ - la capătul puterilor, ,,a se culca pe-o ureche’’- a fi total indiferent.

Trăitor fiind pe meleagurile lui George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, nu pot să nu spun cât de frumos este graiul năsăudean pe care îl folosim în fiecare zi, dar mai ales cel exprimat în cântecele populare ale Valeriei Peter Predescu sau Ciprian Pomohaci. Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim’’ (Gh. Sion )