Liric

Răzleţe

Tinerele frunze care mor
râma ce se târâie pe brazdă
de dimineaţă a trecut un om
să-şi mângâie suflarea şi să piardă
un început ce tocmai îl brăzdează
de după firele de telegraf
ce duc în lume veşti principiare
şi alunecă prin goluri de neant
omagiu acestor stări necultivate
din mâna ta se răsuceşte-o stea
o stea e cea mai amplă zare
ce-o pune Dumnezeu în calea ta.

Oraşul care mă ţine minte

Oraşul în care-mi puneam gândurile la uscat
pe câte-o coală albă
Doamne, ai intabulat pe numele meu
străzile, palatele, statuile – o întreagă şcoală ardeleană
un mic patrimoniu de care să ţin cu dinţii
care-a făcut din melancolia noastră o izbândă
oraşul acesta mă ţine minte
nevrednicul lui pieton
mereu alergând după himere.
Priveam un ev mediu zidit

eram în plin baroc şi de pe ogive şi arcuri, din turnuri
priveau spre noi zidării în armuri
cioplitorii în piatră întinzând firul cu plumb
o armată umană
în fiecare zi sosea la mine-un porumbel
zburând peste catedrala Sfântului Michael
ce poate fi el decât o carte cu file-ngălbenite
cu nişte tineri ce-o răsfoiesc mereu
Clujul e piatra mea funerară
urna mea unde-mi păstrează cenuşa
vreo câţiva voievozi

cu un pai uscat te joci pe-o hârtie
te faci că faci un cerc apoi o brazdă
unde să se adune duhuri
te fereşti de lumină căci ea
nu moare niciodată
plin de somn şi nesomn iei paiul cu mâna
îl treci prin laborator, îl colorezi cu substanţe
îl pui între degete subţire şi tandru
ar încerca el să scape
dar fiii săi din holde
nu-l mai primesc înapoi
a fost luat special pentru operaţia aceasta
să facă semne pe-o coală albă
pentru cei de după

suav şi blând, blând şi suav
am trecut ecuatorul ceresc
lumea ne aştepta să visăm
pentru ea ne trezim
împărţim la doi veşnicia
şi dăm la o parte văzduhul
fiecare piatră şi frunză au un văzduh
şi-un fulg de materie aleasă
timpul nu se mai dă înapoi
dacă o floare a-ntârziat printre noi
veştedă rămâne ea de-cum ’nainte
sufletul bucuros se desface de os
o ia prin lume maiestuos
dacă-ntârzie mult când revine acasă
găseşte o grămadă de oase
aşa precum o corabie pe ape plecată
e legată de fruntea celor ce i-a lăsat acasă
aşchiuţe sar din mine la trunchi
de parcă cineva încearcă să facă din mine o vioară
cu tesla şuc-şuc mă eliberează de ce e de prisos
mă eliberează pentru a face loc unor strune nebune
când aş începe să când nimeni nu ştie
darea-n primire a lucrării se amână
până la sosirea nopţii
te aşezi lângă copacul din care a răsărit opera
poate vreo şapte veri
mai ai.

am ieşit din secolul XX flămând
am intrat în XXI, la fel
puneţi mâna pe vocea mea alungită
oameni buni
şi vedeţi cum circulă viaţa
cu aceeaşi pereche de pantaloni cu aceeaşi carte în mâini

spune tu regelui să mărească salariile
nici măcar n-am apucat să citesc totul
notez zilele frumoase
spune regelui să adune aceleaşi fantasme
operele la care m-am angajat sunt în culori
în culori sunt memoriile ce le ating în fiecare noapte
m-am angajat portar la un institut al răului
verdeaţă văd prin urechile acului
cu care lucrez un peretar al trecutului
sunt fericită când sunt singură, îmi spuse mireasa
leului de pădure – atunci
nunta ce-am aşteptat-o n-a mai avut loc

dacă o frunză cade lângă tine
în timp ce tu citeşti despre o frunză ce cade
şi ştii în mână o altă frunză viitoare
un muguraş ce poate fi un spital al florilor
şi-acolo să cazezi flori bolnave
flori căzute decăzute din drepturile lor
un muguraş în interiorul căruia
se salvează lumea
cum se-ncheagă acolo o-ntemeiere
cum vidul cu plinul îşi dau mâna în deşert
iar la suprafaţă domneşte ceva neaşteptat
de vioi, improvizaţie pusă pe gâlceavă
din lumea de-acolo vin mereu surprize
odrasle vegetale.

Tatăl tatălui meu şi tatăl tatălui lui
şi tot aşa până la nesfârşit
alergând după semne ce pot dovedi începutul
dar înainte de-nceput ce alt început a fost
ce particule dătătoare de spaime şi nopţi nedormite
au fost la-nceput nişte călugări
care-au luat de la Dumnezeu bani
cu-mprumut
pentru a crea omul
după chipul şi asemănarea lor

e-atât de frumoasă-nserarea
nori atât de tineri
observăm cum scade lumina
ziua ca o pasăre
bate din ce în ce mai rar din aripi
până se stinge
şi noi asemenea luminii
ne vom stinge
în amurguri
dând cu mâinile de ierburi înalte
ierburi verzi şi reci
unde stă ascuns duhul pribeag
fugit din om
până globulele roşii se prefac în curcubeu

urci piscul unui munte şi calci
pe spinarea planetei
poate chiar pe una din inimile ascunse sub paşi
căci solul are mai multe inimi
care bat şi bat şi totul se arată
direct, straniu şi clar
perechi de îngeri fotoni se feresc
de gâfâitul tău urcător
eşti un fel de Sisif fără povară
ai luat-o aşa spre cunoaştere neînarmat
poate aşa ţi se va dezvălui mai repede
lucrul senin ce din preajmă te urmăreşte.

mama ţinea audienţe în fiecare zi
biroul ei era în fundul casei noastre cu pământ pe jos
unde liniştea era mai mare
să nu putem noi, copiii, s-o deranjăm
la acelaşi birou cu ea stătea tata
în mână cu o frunză verde
prin care se vedeau toate anotimpurile
(la români toate-ncep cu „frunză verde”)
acolo puneau ei la cale viaţa noastră
chiar poştaşul acolo le-aducea scrisori
care mă puneau pe mine să le citesc
căci ei nu ştiau scrie nici citi
scrisori de la fraţii plecaţi în armată
„oare va fi război, Gavrilă?” – spunea mama
eu răspundeam că nu, să n-aibă grijă
după ce mâncam seara ne spuneam ocinaşele
mama spăla vasele în timp ce-şi spunea ocinaşele:
„Sfeclele le-o aprins domnul nostru Iisus Hristos
mâna o-ntins-o şi pe noi că ne-o cuprins
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte”, spunea ea
în timp ce în mână ţinea o oală pântecoasă
mamă – spuneam noi fraţii – nu „sfeclele le-o aprins
ci făcliile”…
- spuneţi voi cum vreţi, eu aşa ştiu
şi se punea iar pe spălat
apoi la biroul ei aştepta dimineaţa.

mama dintr-o fotografie cu ochii ei vii
parcă a vrut să stea acolo toată ziua
s-o pot privi printre atâtea amar de zile
s-o caut, s-o întreb de are cumva un cărucior
cu care aş putea ajunge la ea
chiar cu două roţi bine unse chiar cu
o osie strâmbă numai să alunece pământul sub ea
şi pun să stau în cărucior să alunec aşa
pe marginea ierbii înalte pe cărarea care întotdeauna
e drumul cel mai scurt
„nu lăsa drumul pentru cărare”, spunea mama demult
acum vorbele ei s-au învechit şi-abia de mai circulă
prin lumea asta tot mai grăbită
eu n-o ascult că vreau mai repede s-ajung la ea
ochii ei vii ar putea înfrumuseţa o icoană
dintre cei doi părinţi pe ea am iubit-o mai mult
ea aştepta căruciorul mea şi-i simte roţile pe iarbă
cum încetinesc pentru a nu strivi pustietatea
locul cel mai pustiu din lume e mama
priveam de pe când cum ea venea cu mâncare la noi
o pânzătură albă aşternea pe iarbă
şi-ncepeam să murim
acum ea priveşte cum m-apropiu de pământul unde ea e singură
şi m-aşteaptă să vin de la şcoală s-o ajut la treburi
mama ce-m-a-nscris la liceu e acum
licenţiată-n moarte
căci de câteva decenii
tot dă doctorate pe sub pământ
şi m-apropiu de ea cu căruciorul îi duc manuscrise
vechi, bibliografie, să-nveţe tainele la care n-a fost
în viaţă
ea învaţă pe de rost repede
orice
Gavril Moldovan

Telciu-n sărbătoare

Două braţe viguroase:
Telcişor şi Sălăuţa
Curgând în vaduri între case
Deschid telcenilor azi uşa.

Să primească-n miez de vară
În casa cu mii de flori în pridvor
Pe fiii satului întorşi de-afară
La vatră, la ţarină cu mare dor

Coborâţi în sat, telceni,
Lăsaţi lucrul agăţat în tindă;
Puneţi alese straie de munteni
Şi bucuria, faţa v-o cuprindă!

Veniţi, telceni, de pretutindeni,
Veniţi în veşmânt de sărbătoare,
O dată-n an ca să ne prindem
În joc, în străbuna aşezare!

Vor ieşi la-ntâmpinare
Călăreţi în strai bogat
Şi-alese fete cemătoare
Cu colac şi sare, de gustat

Dacă azi suntem aici
Este faptul că străbunii s-au luptat
Încă de la mândrii daci
Şi-ntre-alte părţi nu au plecat.

Nu s-au clintit din glia lor
Luptând cu hoarde ai noştri buni,
Ori cu oşti ale regilor hapsâni
De aceea, azi, merită deplin onor!

Un picur de lumânare să lăsăm
Pe ţărâna de ei călcată
Cântările fanfarei s-ascultăm
Reverberând în suflete de-odată.

Iar celor care-au dus în lume
Falnic, al TELCIULUI renume,
Le-aducem recunoştinţă întru bine
Cinstindu-i aşa cum se cuvine.

Veniţi deci să ne veselim de zor
Şi-un pahar de tărie să-nchinăm
Şi nici nu ştiţi cum vă veţi prinde
În joc uşor,
Apoi în tropot de picior!
Roda Fercana,
telceancă din neamul fercanilor şi al cirenilor
(alias, prof. Rodica Doina Moldovan)