Liric - Mihaela Aionesei

Caut și tot caut

un loc unde să mă nasc, mamă

când ai plecat ai luat cu tine

și ultima firimitură de pâine

prin care aș fi putut

respira această lume plină

de nesaț și goliciune.

 

Caut un loc unde să plâng, mamă

fără să stârnesc pe mări uragane

fără să cutremur universul

să cadă stele peste oameni

doar să cutreier lumea

ca un cântec nesfârșit de greiere.

 

Caut un loc de care să mă agăț, mamă

să nu-mi fie teamă pământului

și crucii să mă dau cu totul

când se termină flacăra din lumânare

să lunec încet încet ca frunza pe ape

fix în ochii blânzi ai dumitale.

 

Caut un loc el mă caută neîncetat

pe mine și parcă simt o umbră

de câine apropiindu-se să-mi lingă

sarea de pe inimă în timp ce

mă pregătesc să-mi reazem tâmpla

de țărâna care-mi ești, mamă…

 

Singurătatea a câștigat

s-a desprins din osia cerului

s-a apropiat încet pândind după fereastră

a măsurat patul în lung și-n lat

apoi s-a așezat tacticoasă

lângă mine fumega ceva venit parcă din altă lume

uitându-mă la ea parcă priveam în oglindă

nu știu când mi-au ruginit brațele crucii

nici când diminețile s-au întors

în pâinea din care m-au rupt

fără să mă întrebe dacă vreau să fiu

firul de praf de pe bocancul planetei.

 

Un amurg crește cu repeziciune

înainte și înapoia mea

și nu mai am timp să trag perdeaua

să opresc anotimpurile care mor în mine

să-i pipăi iubirii dintâi vina.

 

În pridvorul inimii câțiva îngeri

înregimentați pe viață să păzească

aburul dintre coaste

aruncă o sapă de la unul la altul.

Pe cine îngroapă?

Pe cine dezgroapă?

 

Cerul parcă-i un lac

m-aș arunca dar mi-e teamă

că Dumnezeu nu e pregătit

să mă primească acum

când nu știu dacă eu sunt eu

ori singurătatea care îmi lasă

în cerul gurii un gust de iască.

 

 

Așchiile toamnei

nu s-ar mai departe

de trupul din care

s-au întrupat

de aceea amurgul

este mereu roșu

îl zgândără

cu un cuțit cineva

să ne amintească

de Cel înviat pe cruce

să se nască pentru noi iar și iar

și în timp ce singurătățile

noastre se adună și strigă

câte în stele și câte în lună

să ne oprim din fuga

cea de toate zilele

în care ne pierdem sufletele

să îngenunchem sfioși

să luăm iertare din Iertare

iubire din Iubire

doar aproape de pământ

simțim mirosul mâinilor

Lui Dumnezeu trudind de zor

cu dragoste să înlocuiască

morții planetei.

 

Drumul crucii

își face rondul de seară

în fiecare joi.

Tălpile gustă pe rând,

pietrele, stâncile, pământul.

Sângele se strecoară în râuri

să-și ascundă plânsul.

Zornăitul celor treizeci de arginți

năvălește din gâtul cocoșilor

treziți cu noaptea

încă adormită în pene.

Izbăvirea nu stă

în sânul zilelor senine.

În focuri vii se albesc nopțile

și prind curaj

să înfrunte necunoscutul.

Răbdarea soarbe seva pământului

cum cârtița întunericul.

 

Să ne temem dar!

Să ne strigăm unii pe alții

până la desâvârșirea

ultimului păcat.

Și-n ceasul cel din urmă

să ne sărutăm ca frații

sufletul pe gură.