Liviu Păiuş, apărătorul tradiţiilor someşene, la 80 de ani: Am crescut într-o casă la marginea unei păduri, a cărei farmec se răsfrânge şi asupra vieţii mele

Profesorul, folcloristul, etnografistul, publicistul şi monografistul Liviu Păiuş, descendent din marele neam al intelectualilor năsăudeni, împlineşte 80 de ani. Personalitate marcantă a Văii Rodnei, Liviu Păiuş este un nume care şi-a făcut loc cu sârguinţă în rândul cercetătorilor de frunte ai tradiţiilor năsăudene, editând un număr impresionant de studii care adună toate comorile tradiţionale din această zonă. A dovedit, de-a lungul timpului, că se încadrează perfect în portretul dascălului adevărat, preocupându-se de întreţinerea atmosferei culturale a Cetăţii Rodnei, fiind în acelaşi timp, printre membrii fondatori ai publicaţiei cu acelaşi nume, care aduce număr de număr cultura rodneană în faţa publicului din ţară şi străinătate. Pentru munca titanică depusă, Liviu Păiuş este inclus în dicţionarele „Personalităţi române şi faptele lor”, semnat de Constantin Toni Dîrţu, „Dicţionarul etnologilor români” - Iordan Datcu, „Dicţionarul scriitorilor din Bistriţa-Năsăud” - Dumitru Munteanu, „Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare al judeţului Bistriţa-Năsăud” - coordonator Ioan Seni. Volume precum „Folclorul Văii Rodnei”, „Lacrimi şi durere. Folclor din război”, „Someş, apă mergătoare”, „Istoricul învăţământului românesc din Rodna Veche”, „Sus la munţi, ca negura”, „Folclorul Ţării Năsăudului”, „Monografia comunei Rodna Veche”, ediţiile îngrijite ale lui Ion Pop Reteganul şi Florian Porcius sunt dovezi de necontestat că intelectualul Liviu Păiuş şi-a făcut datoria faţă de neamul său, aşa cum puţini dascăli reuşesc să o facă. Profesorul Liviu Păiuş s-a ambiţionat să trateze sistematic materialul vad şi eterogen pus la dispoziţie de ţăranul satelor someşene, ştergând colbul uitării de pe cele mai frumoase poezii populare epice, balade, poezii rituale, dovedind astfel că Ţara Năsăudului are unul dintre cele mai bogate tezaure ale culturii populare de pe pământ.
De numele lui Liviu Păiuş se leagă şi înfiinţarea muzeului mineritului de la Rodna, unic în ţară prin exponatele lui. În jurul lui vibrează flacăra vie a culturii din această zonă.
În numele celor care iubesc cultura românească, îi dorim, domnului profesor, mulţi ani cu sănătate, pace şi bucurii alături de cei dragi. La mulţi ani stima domn profesor!
Menuţ Maximinian 

 

 

 

 

          Liviu Păiuş: - Pentru mine acasă este localitatea Rodna. Am crescut într-o casă de la ţară, o casă de gospodari, la marginea unei păduri, a cărei farmec se răsfrânge şi asupra vieţii mele. În pădurea aceasta am crescut, m-am jucat, am ascultat glasul păsărilor şi foşnetul molizilor.  Acasă am fost până la vârsta de 20 de ani, când am plecat în armată. Datorită unor împrejurări potrivnice materiale n-am putut continua şcoala generală, deşi am terminat cu diplomă de merit. Aveam dreptul, pe acea vreme, 1953, să intru la orice liceu din judeţ sau din raion, însă am fost nevoit să rămân acasă, pentru că mai aveam doi fraţi, unul la facultate la Bucureşti, şi altul la Năsăud, iar tatăl meu ţăran fiind, nu putea să suporte atâtea cheltuieli.  În ani 50 traiul era greu, dar era şi o metalitate pe care eu o numesc semănătoristă, adică, unul dintre copii, cel mai mic, să rămână acasă, să rămână pe vatră, să ducă mai departe moştenirea şi tradiţiile şi să ducă mai departe tot ce se găseşte mai bun în satul românesc. După al doilea război mondial satul românesc a cunoscut mari prefaceri şi am avut şansa să trăiesc două evenimente majore, în primul rând după al doilea război mondial şi pe urmă după revoluţie. Sunt două etape distincte. În primul rând, după al doilea război mondial s-a eliminat orice element religios din tradiţia şi cultura poporului român, pentru că poporul român a dăinuit de veacuri tocmai datorită credinţei strămoşeşti, credinţă pe care a păstrat-o de-a lungul veacurilor – credinţa şi limba maternă.

         

 

          L.P.: - Era frumoasă pentru că nu aveam grija zilei de mâine, părinţii se îngrijeau de noi. Pe vremea aceea, satul tradiţional românesc nu era un sat închis, ca şi astăzi, când pe stradă nu întâlneşti copii. Copiii, de pe două trei uliţi, ne jucam, ne mai şi certam, dar a doua zi eram iarăşi împreună.

 

 

          L.P.: - În primul rând se adunau cete. Iar fetele se jucau săritoare, roşu, galben, albastru, apoi de-a pălita, de-a hoţii şi tâlharii, vardiştii, de-a veveriţa, erau jocuri care antrenau spiritul şi inteligenţa, pentru că, de exemplu, la săritoarea, trebuia să ştie când să sară, dacă sărea greşit era sancţionat. Iar jocul „Hoţii şi vardiştii” era un joc care punea în mişcare inteligenţa. Cum să facem să nu ne prindă, cum să facem să-l ocolim. Jocul de-a pălita era un joc de voiciune, dezvolta fizic, dezvolta aptitudinile, pentru că trebuia să fugi, să fentezi să nu te prindă ceilalţi, deci, era un joc al aptitudinilor fizice şi motrice în acelaşi timp. Erau jocuri sănătoase, jocuri sociabile. Astăzi, toată lumea stă la calculator, nu vine vecinul supărat că este gălăgie. Strada răsuna de cântece, de jocuri, nu mai spun că era obiceiul şezătorii, în care se păstrau şi se transmiteau obiceiurile străbune, cântecele şi jocurile şi o serie întreagă de manifestări care se hrănesc arhaic.

         ..........................................................................................................

          L.P.: - Tatăl a fost spiritul de pornire, iar mama ocrotitoarea. Tatăl meu a fost funcţionar public, din 29 până în 49, adică 20 de ani. Şi în timpul ocupaţiei maghiare a fost funcţionar. Dar au venit comuniştii şi l-au dat afară pentru că n-a vrut să intre în partidul comunist. Eu am fost în 74 secretar de partid şi aveam bătrânii şi ştiam cine a fost în organizaţia de partid. În primul rând au fost miloşiştii, pe care în 56 i-au scos afară din partid, pe urmă a fost sărăcimea satului. Spunea o femeie: când m-au primit pe mine în partid mi-au dat o pereche de „bocoanci”.

          ............................................................................................................

 

L.P.: - În primul rând revoluţia ne-a adus libertatea de vorbi ce vrem şi de a nu asculta nimeni. Înaintea dacă spuneai ceva te asculta cineva şi te trăgea de mânecă. Era un respect pentru oamenii statului, pentru legi. Cât am fost 10 ani vicepreşedinte în Rodna n-a intrat nimeni în puşcărie pe motive politice. Deşi aveam un maior în Rodna,  securist, datorită mineritului, mai eram tras de mânecă. Şi ei aveau ordin să nu ne lase să vorbim. În 1982 am fost eliberat, pur şi simplu, fără niciun motiv din funcţie, deoarece am avut unele probleme familiale. În februarie 1981 am primit diploma de a III-a comună în întrecerea socialistă. Partidul te-a pus, partidul te scotea afară. Pe urmă am fost profesor la Rodna, apoi, deoarece nu au mai fost posturi, am ajuns la Şanţ şi pe urmă profesor în Maieru. Această familiarizare cu întreaga Valea Someşului Superior mi-a dat posibilitatea să cunosc toate tradiţiile şi obicieurile acestor comune. Şi să înţeleg că ele formează un tot. Cu mici diferenţieri. Şi oamenii sunt la fel, au cinci degete la mână dat nu sunt la fel. Aşa şi satele de pe Valea Someşului, au mici diferenţieri. Această familiarizare a folclorului din zona Someşului Superior mi-a dat posibilitatea să înţeleg folclorul la adevărata lui sursă. Adevărata sursă însemnând să mergi la oamenii bătrâni, iar cei care astăzi  spun că au cules folclor şi notează numele celui care a scris textul şi muzica, asta nu este creaţie populară, pentru că nu respectă unul dintre cele trei condiţii de bază ale creaţiei populare anonimatul caracterul colectiv şi transmiterea prin viu grai. Altfel nu este populară. Cum poate fi populară o carte sau un text scris de dumneavoastră.

....................................................

 

L.P.: - Ar trebui să nu le spunem creaţie populară, ci creaţie cu motive populare.  Dacă vorbim despre Mihai Eminescu, poezia „Ce te legeni codrule”are sursă de inspiraţie, dar nu este populară, este o poezie de inspiraţie populară, în sensul adevărat al cuvântului. Eminescu a fost fascinat de Ardeal. Prin profesorul Aron Pumnul, care a fost un refugiat,  acest om i-a trezit interesul şi dragostea pentru această parte a ţării. Numai aşa se explică cele trei excursii ale sale în Transilvania. În Transilvania sec. al XIX-lea a fost secolul creaţiei folclorice. Începând cu apelul lui George Bariţiu, din 1838, de a aduna colecţii populare, apoi transmiţându-se cu cele mai cunoscute colecţii de folclor, unele chiar nepublicate. Artemie Publiu Alexi întocmeşte culegeri de folclor, poezii de folclor, în 1861, dar care nu este publicată, stă în rafturile bibliotecii Academiei, unde intri foarte greu. 

.......................................................................................

 

- La 80 ani de viaţă, vă urez la mulţi ani! Cum este viaţa pentru profesorul Liviu Păiuş ?

L.P.: -Este o petrecere frumoasă dacă ştii să ţi-o organizezi. Merg la muzeu, citesc o revistă, un ziar. Caut să mai scriu. Totul este scris de mine. Am mii de pagini scrise de mine.