Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Liviu Rebreanu, la zece ani după Marea Unire

Grație d-lui Niculae Gheran se cunosc scrierile autorului Pădurii spânzuraților referitoare la marele act de la 1 decembrie 1918, exprimate de câte ori a avut ocazia. Numărul 344 (anul II, din 2 decembrie 1928) al periodicului Dreptatea este dedicat împlinirii a zece ani „de când Ardealul, Banatul și Maramureșul au prins ceasul, așteptat o mie de ani, de s’au rupt din robia străină și au alergat în brațele patriei mame să întemeieze Țară nouă, de Libertate, de Frăție, de Dreptate” (I. Mihalache). Referitor la acest eveniment, semnează, printer alții: Regele Ferdinand, Regina Maria, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Ștefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Sergiu Dan, M. Sevastos, Vasile Savel, Voicu Nițescu, Emanoil Bucuța etc.; de asemenea, sunt citate și fragmente din operele lui Simion Bărnuțiu, Eminescu, Delavrancea, A. Russo etc.

            Un articol, mai puțin cunoscut, semnează și Liviu Rebreanu; textul său se intitulează Minunea eternă, și îl reproducem mai la vale.

            „Se sbuciuma ca și când chiar pe mâne ar aștepta izbândirea finală. O zugrăvea de pe acum și închipuirea îl ducea pe aripi furtunoase.

            Iată-l în Cluj, unde a fost singură dată cu câțiva ani în urmă. Pretutindeni numai graiu românesc. Și ce graiu! Par’că toată lumea vorbește ca la țară, mai dulce ca inginerul Vasile Popa din Vărarea, care a colindat România întreagă. Firmele magazinelor, străzile, școlile, autoritățile… tot, tot e românesc… Statuia lui Matei Corvinul zâmbește către trecători și le zice: „Așa-i c’a venit ceasul dreptății?”… Și soldații, cu căciuli, întocmai cum auzise el că sunt dorobanții… Judecătorul care fusese atât de obraznic cu Herdelea în Armadia, scoate pălăria până la pământ înaintea lui. Titu vrea să fie mărinimos, să-i arate că că stăpânii români sunt nobili și iertători. Îi întinde mâna… Dar valul îl gonește mereu înainte. Uite-l în Sibiu, în Brașov, în Oradea-Mare, în Arad, în Timișoara! Steaguri tricolore fâlfâie mărețe pe toate palatele din basmuri. Jandarmii cu penele de cocoș s-au topit…”

            Când am însemnat, acum vreo douăzeci de ani, acest crâmpeiu, pe o filă de carnet, spre a fi întrebuințat într’un problematic roman ce era să aibă drept erou pe un fantasmagoric irredentist ardelean – îmi amintesc ce emoție adâncă am simțit. Într’un fel sau în altul eram pe-atunci iredentiști și trăiam cu visuri, dar nu visam niciunul, nimeni, că înfăptuierea visului ar fi așa de aproape.

            Ardealul atât de românesc de fapt, ni se părea atât de departe de-a deveni românesc oficial! Îți trebuia o mare doză de fantezie ca să-ți închipui tricolorul românesc fâlfâind la Cluj, la Brașov, la Timișoara…

            Și iată, după douăzeci de ani, ce firesc ni se pare Ardealul pentru eternitate românesc! Nedreptatea s’a prăbușit brusc, într’o singură zi, ca un joc de cărți. Azi, după primul deceniu de unire, sărmana mea însemnare pare atât de anacronică! Fiindcă anacronică era însăși situația de-atunci: un popor mare, cuminte, băstinaș, subjugate de o minoritate parazitară.

            Și totuș a trebuit o minune și un cataclism ca, deasupra sfărâmăturilor, să iasă triumfătoare dreptatea. Asemenea minuni numai dreptatea sfântă poate produce. Roadele ei sunt cu atât mai puternice și mai durabile, cu cât sunt răsădite din suferințe mai grele. Minunea noastră e coroana unor râuri de lacrimi, transformate în mărgăritare. De aceea e eternă”.

                                                                           L. REBREANU”

 

                                                                                A consemnat Icu Crăciun

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5