Liviu Rebreanu prin noi înşine

Reconstituirea, înfăţişarea profilului de scriitor, de om, de patriot şi de cetăţean al lui Liviu Rebreanu, prin interpunerea răspunsurilor sale la întrebările reporterilor din epocă a fost mai întâi o ambiţie, apoi o reuşită a autorilor acestei minunate cărţi, care nu va trece neobservată în câmpul nostru literar. Meritul lucrării este că adună pentru prima dată într-un loc marea majoritate a interviurilor şi anchetelor ce l-au avut pe Rebreanu drept interlocutor, începând cu anul 1909 şi până în 1944, uzând şi de fragmentele din jurnalele şi corespondenţa sa. Este o întreprindere aspră, de mare travaliu, la care s-au încumetat Niculae Gheran, cunoscut şi apreciat rebrenian, şi mai tânărul său confrate, Andrei Moldovan, un bun teoretician literar ce-şi face loc în literatura noastră treptat şi sigur.

Prin prisma acestui material uriaş, pus la dispoziţia cititorului (care acum nu mai este nevoit să caute încolo şi-ncoace pentru a afla ce şi cum despre Rebreanu) aceasta apare ca un scriitor cu o mare conştiinţă artistică, un scriitor complex, lucid şi convins, copleşit am putea spune de uriaşa povară a scrisului, chinuit de mari probleme de creaţie şi atent la pulsul epocii în care trăieşte. Poate nu întâmplător cartea începe cu confesiunea „Cred” (pag. 76(, text publicat în „Ideea european” VII nr. 181/ ian. 1926, reprodus de Rebreanu şi în „Amalgam”. Iată ce spune Rebreanu în „Cred”: „Dar fiindcă sunt întrebat (despre argumentele literaturii noastre n.n.) îndrăznesc a spune că scrisul nu mi se pare deloc o jucărie agreabilă şi nici mai cu seamă o jonglerie cu fraze. Pentru mine arta - zic „artă” şi mă gândesc mereu numai la literatură - înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel, arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de miezul eternităţii”. Este o frază uluitoare din care se desprinde din pânza vremii, chipul de creator, de scriitor pătimaş, de meseriaş al romancierului nostru, care îşi ia în foarte serios rolul său. Este şi o învăţătură pentru toţi cei ce se apucă de scris fără a realiza greutăţile incomensurabile ce-i aşteaptă.

Întrebat fiind „În ce credeţi mai presus de orice”, autorul „Răscoalei” ne fascinează cu răspunsurile sale, cu intuiţiile sale existenţiale, afirmând că: „Dumnezeul meu e al tuturor oamenilor şi al tuturor timpurilor, începutul şi sfârşitul, nemărginirea pe care mintea noastră şubredă nici n-o poate imagina aievea, justificarea universului şi a vieţii, speranţa şi consolarea şi setea cea veşnic neastâmpărată de suflete, rostul omului şi a lumii, principiul ordinei supreme care călăuzeşte toate cele văzute şi nevăzute, în sfârşit marele tot. În clipa când mi-aş pierde credinţa aceasta îmi închipuiesc că ar trebui să pierd dragostea de viaţă şi încrederea în orice rost al meu în lume” (pag. 79).

În general, materialul prezentat şi comentat de autorii noii apariţii editoriale relevă un Rebreanu cumpătat, căruia îi place ca oricărui ardelean să aibă casa lui, pământul lui, să creadă în Dumnezeu pentru că credinţa este temelia a tot şi a toate, să ştie că ţara este în siguranţă. Când este întrebat despre locurile natale, Rebreanu devine nostalgic şi mărturiseşte că din Maieru, spre exemplu, „am luat toate personajele mistice din literatura mea. Unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, i-am plasat în cărţile mele, tot din Maierul Năsăudului i-am luat”. Punctul culminant al vieţii lui a fost atunci când şi-a pus foarte serios şi grav problema dacă vrea să rămână român sau să se facă ungur. Opţiunea lui Rebreanu o cunoaştem cu toţii şi ea a dat culturii noastre nu numai un mare scriitor, ci şi un model de viaţă pentru toţi.

Prin el însuşi, prin talentul său, prin norocul său şi prin credinţa în Dumnezeu şi-n scris, Rebreanu nea dat o operă colosală, un model de urmat pentru orice cetăţean şi o pildă de iubire de ţară şi de oameni, iar noi acum, PRIN NOI ÎNŞINE, va trebui, în continuare, să valorificăm această operă, să o conştientizăm, să o facem cunoscută întregului popor, tinerilor şi vârstnicilor, pentru a spori RE-ÎNCREDEREA în puterea naţiei noastre de-a renaşte acum când ea se află într-o mocirlă greu de înţeles şi explicat. Poate acesta este mesajul cărţii „Liviu Rebreanu prin el însuşi”, pe care cei doi autori amintiţi au vrut să-l semene printre noi, să ni-l reamintească pentru a-l urma şi a-l crede. Dacă e aşa, le mulţumim că au scris-o şi au editat-o.

Gavril Moldovan