„…. în loc cu verdeață, unde…”

Tocmai mi-a apărut romanul „Ce rămâne” și, printre măierenii cărora eram pregătit să le ofer prietenește câte un exemplar era, desigur, și Sandu Al. Rațiu. Gândisem începutul dedicației așa: ”Blândului meu frate întru condei…”
Și uite că acum nu mai este, pământește, între/alături de noi. Însă el rămâne: aceasta, în funcție de cei care încă mai rămânem sau cei care nu l-au cunoscut, dar îi știu, ori îi vor ști cărțile.
Îmi revine în minte, în zilele acestea, un fragment dintr-un lung titlu al unui eseu de-al său: „Oricare sfârșit ce nu poate fi descris sau povestit, trebuie așteptat” . E aici un paradox tulburător, poate rostirea unei taine încifrate. Parcă era deja ajuns „în stele”, noi nu știam și de acolo ne trimitea un mesaj? Un sunet din el, regăsesc în următoarea strofă: „Când nimeni nu te-ntreabă de ce-i atâta frig ,/ Cărările se-ntorc din drumurile mele; / În genunchi durerea mătăniilor o strig,/ Lumină să pun nopții celor duși în stele.”
Noi am știut (el va fi știut că noi știm ?) că plouă, ninge, razele de lună, de soare cad în Maieru nu dintr-un cer atmosferic, ci unul divin și că frumosul vinovat pentru aceasta e Sandu Al. Rațiu.
Acest bărbat cu fulgurații de copil pe chip, m-a surprins când, cu niște ani în urmă, mi-a mărturisit pe neașteptate: „Nu știu de ce, dar o vreme mi-a fost frică de dumneavoastră.” Avea un glas, o privire, o fizionomie sfielnice. Și zâmbetul blând al celui care ar zice: „Dacă e nevoie, mă retrag.” Deci, nu știa de ce teama aceasta. Poate că la întâlnirile de la Maieru nu îi acordam, la început, atenția pe care o dorea din partea mea ? Numai Freud, cu testele lui psihanalitice, ar găsi un răspuns potrivit.
Eseurile sale – cu toată rigoarea lor necesar științifică -, poemele sale – parcă trecute pe sub un patrafir preoțesc -, se adună sub o aură a blândeței, a aspirației către o lume curată, potopită de lumină și cucernicie. Lirica lui te determină să gândești că a citi o poezie adevărată e ca și cum ai rosti o rugăciune către Dumnezeu.
Acum, el este „în loc cu verdeață, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viață fără de sfârșit.” Și, cu siguranță, va fi luat cu el și va fi dezlegat următoarea zicere din patrimoniul universal, care lui Sandu Al. Rațiu îi plăcea tare mult: „ Nu știu dacă viața e mai bună decât moartea, dar iubirea e cât amândouă.”