Liturghia Zoreniului

În mai, MONUMENTULUI TĂRANULUI ROMÂN, sfințit la Zoreni

Valentin Marica

Miroase - a-nviere și-a curat/ Miroase a om scăpat în veșnicie.
(Ioan Alexandru)

Gârbovit de răul lumii, am pornit, de Florii, spre locul în care să simt că am fereastră deschisă spre soare, că sunt al Vieții, nu al Morții, mai mult al Duhului și mai puțin al Lutului; spre locul părându-mi îmbrăcat în cămăși de aloe, cu balas de cumpeni (semne ale echilibrului) și murmur în fântâni, cu vești de holde roditoare și zburdălnicii de miei, chipuri blânde legate, cu sfială și măsură întru frumusețe, în năfrămile negre ale Postului Paștilor. Năvălea verdele gălbinu al salcâmilor și nucilor, trecându-mi dureros prin venele amintirilor și ale clipei coborârii în sat, pentru a fi, acolo, om; pe când vremea e strâmbă și pâinea e de zgură, vorba psalmistului. Ziua își pregătea solemnitatea și inefabilul amiezii, când am intrat în Biserica cea Nouă a Zoreniului, unde satul întreg își făcea semnul crucii în numele înmulțirii binelui, al împăcării sufletești și al nesațului de mântuire. Eram, deodată, altfel... Se spune că numai în biserică exiști cu adevărat. Satul exista, de Florii, cu adevărat, în mlădierea flăcării de lumânare și a flăcării din asistele icoanelor, în stare să le apropie de fiecare prag de casă. Un sat mic, cât e un deal și-o vale, dar cât e câmpia lui Dumneazeu, era viu și grăitor și purtător de mesaj: amiaza aceea trebuie văzută, învățată și dată lumii ca pildă. Eram acolo pentru a fi altfel, pentru a simți cum reînvie cuvântul de binețe al părinților, eram acolo să neg citate, teorii, pledoarii seci, mincinoase, demagogii, vorbe deșarte, atitudini fără noimă, sterile, eram acolo pentru a mă vindeca, pentru a găsi/ regăsi rostul, pentru a vesti cea mai sinceră carte a biografiei mele literare, Cartea Zoreniului, ce va fi așezată în acest mai 2016, în ziua Sfinților Constantin și Elena, pe solcul MONUMENTULUI TĂRANULUI ROMÂN ce va fi dezvelit și sfințit la Zoreni. Pentru a vesti, așadar, timp și loc de îmbunare, căci și de Florii, și de Paști, suntem colindători...
Pentru felul în care m-a îmbrățișat lumina Sfântului Altar, pentru bunătatea sătenilor, pentru mâinile lor calde și ochii lor de rouă, le mulțumesc, fiecăruia în parte. Simțeam cu suie slavă de Înviere și cum ne așezăm, cu o mai mare putere a ființei noastre, în legea dreaptă; ascultând timpul prin frumusețea pură a setei de înveșnicire, fiind, laolaltă, spirit și spiritualitate. Căci satul și cel numit omul absolut, țăranul, mai au gând și inimă bătând în adâncul pământului, mai au fereastră deschisă spre soare, unde să putem adăsta, bunii și mai puțin buni, întru rosturi și înțelesuri; poetul ar spune că avem acum năvod în care să prindem soarele, acolo unde lumea, așa cum a lăsat-o Dumnezeu, are rânduială, sămânță și rod, răbdare, taină și speranță. Întorcerea în sat, în straiul Învierii, e binecuvântare, e conștiința destinului „emanat din veșnicie”, e înțelegerea și trăirea, cum se cuvine, neîncruntat, a Jertfei Crucii, e întâlnirea cu viața întemeiată în zariștea cosmică, cum scria Lucian Blaga. Ne reîntoarcem, cu pașii sau doar cu gândul, acolo unde „dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile”, unde cărările, fântânile, ieslea animalelor, cuptorul, firul de grâu și iarba se înfrățesc fără de oprire în rugăciune, în ceea ce Horia Bernea numea calma și buna exprimare a bucuriei de a exista. Învierea ne cheamă Acasă, căci, spune un proverb, poți părăsi satul, dar nu te lăsa părăsit de sat. Într-o anchetă sociologică, găsim enunțul unui interlocutor, tulburător prin simplitatea și franchețea lui, prin valoarea lui de jurământ: Noi așa am pomenit și casa și locu’, da n-ai dreptu’ să le strici... Deși, sunt atât de lovite, din afară, altarele satului, bunătatea, vrednicia, legea și sfințenia, bunul-simț și omenia, teama de a nu-l supăra pe Dumnezeu Cel Veșnic.
Se împuținează satul românesc, îi sunt uitate obiceiurile, portul, arhitectura caselor, lemnul porților și grădinuțele cu stânjinei și măghiran, hăul lumii întinzându-și întunericul și neiubirea de pământ și spre acest axis mundi, căruia, spun cei mai sceptici, nu-i va rămâne decât cerul deasupra, căci și sfinții se ridică de pe pereți și pleacă din sat. Dezechilibrele, nevrozele, patimile, excesele, răutatea, strâmbătatea și urâțenia îi amenință satului sensul spiritual, obrazul curat și brațul harnic, precum altădată mișelia colectivizării și haosul industrializării și urbanizării. Satul e răstignit „între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară”. Și totuși șipotul, el a rămas...
Satul, de Florii, de Paști, se repovestește, ținându-se locului și șoptind blând: Cum am fost așa rămânem, adică în zariștea cosmică, spunându-ne nouă și spunându-le altora că destinul nostru ca neam “atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului”. Astfel, lăuntricul locului se așează, iar, în lăuntricul omului, în voințe și nădejdi, înviind temeinicii, mirări și bucurii, mersul drept ( să avem mers nu împleticire - era gândul filozofului Constantin Noica), fiorul obârșiei, lumina alergândă , căutarea Sinelui și privirea în urmă. Scria același Lucian Blaga: Cine nu privește în urma sa mi se pare aproape un condamnat al vieții. Când suie slavă de Înviere, privim și în urma noastră, în albăstrimea satului, unde vorba e potcovită cu potcoavele de aur ale eternității și unde pe prispe foșnește jocul și visul nostru de copii. Satul m-a ajutat să nu mă prăbușesc, consemna Octavian Codru Tăslăuanu în Spovedanii, după cum George Enescu, răscolindu-și amintirile, mărturisește: Ceea ce sunt astăzi trebuie căutat în copilărie... Pârâiașul din fundul grădinii parcă-l văd și acum. Și acum mai văd țăranii în cămăși albe cu ilice albastre, cântând la asfințit.
Ne reîntoarcem, iar, în împărăția satului, simțindu-i Învierea și Liturghia, cu fruntea mângâiată, aievea sau în imaginație, de mâinile aspre, dar cât de fierbinți, ale părinților, îndulcindu-ne cu cel mai curat miez de pâine, vindecându-ne și murmurând: Sufletul satului fâlfîie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată, / ca o cădere de fum din streșini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte.

PS. Pot depune mărturie despre sublimul clipei profesorul –istoric Simion Adam, primarul Ioan Mate, profesoarele Elvira Marica, Monica Pop, Eleonora Silveștean, părintele paroh Petru și mulțimea credincioșilor care m-au făcut, de Florii, să mai sper, să mai sper într-o fărâmă de bună-credință a lumii în care îmi mistui ființa.

Comentarii

27/04/16 10:49
Vizitator

"Exegi monumentum aere perennius". Discursul de receptie la Academia Romana, rostit de LIVIU REBREANU la 29 mai 1940, se intituleaza simplu "LAUDĂ ŢĂRANULUI ROMÂN". Inca de la inceput marele scriitor spunea in acest discurs : "Lauda aceasta totuşi nu vrea nici să înalţe, nici să dărâme şi nici măcar să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima celor mulţi cari au avut parte tot de ocări şi proboziri, şi prea arar de vorbe bune…". In continuarea discursului, Liviu Rebreanu mai spune: "Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul dela sat în contrast cu cel dela oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni.
De fapt ţăranul n’are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi, omul român. Pentru toată lumea, ţăran e sinonim cu Român, pe când orăşan nu, ba în general dimpotrivă, mai cu seamă în ochii ţăranului".
Discursul marelui scriitor Liviu Rebreanu se incheie astfel: "Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne". Fie si pentru asta, ridicarea si sfintirea MONUMENTULUI TĂRANULUI ROMÂN, de la Zoreni merita toata pretuirea noastra.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5