Marea, ca un bumerang albastru!

Mircea Lungu este unul din poeţii semnificativi ai spaţiului de la Pontul Euxin şi nu numai. În cartea de poeme, apărută în 2009, la Editura Ponto din Constanţa, aflate sub lumina lirică a lui Walt Whitman, „Cântec despre mine – Song of my self”, sugestiv intitulată „Sunt şi cuvintele tale, urmaşul lui Ovidiu stă parcă în mijlocul unei mări veşnice şi albastre, apa vie, apa primordială, apa cosmică, de unde ca un Ullisee modern, aruncă spre şi în lume, chiar cu viaţa sa marinărească, cu marea însăşi, ca un bumerang albastru, prun care plutesc lumina eternă a timpului şi aburii vieţii. Cităm din poemul „Ca un bumerang”: „Aburii săraţi ridică marea/ Filmându-şi sufletul/ Ca o coloană sonoră a iernii/ Într-una din cele mai poetice încercări făcute vreodată”. Scriitorul Sorin Roşca îi scrie, într-o referinţă critică: „Marea se dovedeşte a fi obsesia lirică fundamentală/ Spaţiu misterios şi fascinant în care Mircea Lungu se simte în largul său”. Şi în largul literaturii, am adăuga noi. Călătoriile prin lumea terestră şi imaginară, dedublarea ori locaţia poemelor se distinge şi din titlurile câtorva poeme, vizând tematica tomului: „Peste tot există săraci”, „Vieţile noastre”, „Exit Emergency”, „Lăptarii”, „Despre mine”, „Pândesc orizontul”, „Şi nici marea”, „Lumea limbută”, „Mulţimile în blue-jeans”, „Generaţia dumneavoastră”, „Paznicii”, „Nu cert pe nimeni”, „Aveam 22 de ani”, „Spre casă”, „La uşa săracului”, „Vieţi mistuite”, „Câinele cu trei picioare”, „Un înger al mării”, „Prietenii mei”, „Influenţa verdelui”, „Lumina care-am fost”, „Liber sunt” etc. E un jurnal liric de Mileniul 3, cuantumul relativist einsteinian – spaţiu – timp!

Mircea Lungu este un poet social.

O reacţie socială, o revoltă împotriva injustiţiei sociale din societatea contemporană ne arată o altă faţă a autorului, cea a justiţiarului social, liric, în poemul „Peste tot există săraci”, cu idei marxiste, nostalgice, socialiste: „Trece locomotiva ploii/ Prin mizeria plină de închipuiri a cerşetorilor redescoperiţi/ Umbra marii uzine muncitoreşti spălând-o./ Adio, modelului paternalist şi filantropiei hipocampului/ Taxa pe sărăcie stă în pidvorul/ Glisant de odihnit prostia/ Nisipurile ideologice îl scot la lumină/ temători şi buboşi/ Fără să-i mulţumească lui Dumnezeu” ş.a.m.d. Apa, acvaticul, mai rară ca aurul în Univers, dar şi socialul, cotidianul, în direcţie whitmaniană, formează nucleul atomului liric numit Mircea Lungu: „Albastrul mării se revărsa mereu/ Precum cuvintele halucinantei cărţii…/ Pornisem în căutarea socraticului zeu/ şi-am scos de sub obroc mult prea râvnite cărţi”. O gramatică a existenţei prin semne poetice cuvinte: „Ceea ce numesc viaţa mea/ Există în afara semnelor?” (Vieţile noastre), e însăşi condiţia umană, viaţa omului! Iată şi un reuşit autoportret liric în poemul „Despre mine”: „Să te umpli de lehamite şi de duhoarea de drept a străzilor în fiecare zi…/ Să te ascunzi la vedere/ Privind viitorul dintre individ şi stat/ Cu toată violarea a celui din urmă şi vânzarea oricărei idei despre demnitatea şi mândria umană”.

Cred că reabilitarea şi prin artă, nu numai prin legi şi constituţii, a demnităţii umane, este un mesaj-esenţă a cărţii! De aceea, titlul – îndemn – chemare al cărţii, la solidaritatea umană: Sunt şi cuvintele tale!

Pe coperta IV-a a cărţii, poetul îşi face o biografie lirică: „Dincolo de orice sens al existenţei şi mai clar spun: flacăra levitează (pată de ezoterism – n.n.) oriunde presa inimii bate/ lumina prin coada ochiului devine de nepreţuit văzului/ adevărului când nu mai poţi fi iertat de binele pe care nu l-ai făcut niciodată/ Copilul e suspinul ce-ţi atinge tâmpla uşor/ Cu faptele şi cugetările zilei/ În fuga plină de ceremonia tragicului/ Am eu puterea să mai curg în cuvintele tale/ Fără să mă întrebi/ Cine sunt eu?”. Volumul este şi de atitudine civică.

Adevărat spune şi scrie, profetic, poetul în condiţia umană, văzută ca o trecere, o călătorie în timp, „o fugă plină de ceremonia traficului. Ca orice poet autentic, născut şi nu făcut, Mircea Lungu e un tragic, ce se întreabă cine este el şi ne determină să ne întrebăm cine suntem noi, oamenii?! Doar nişte Don Quijote?! Ori nişte Ulysse?! Prin memoriile cosmice ce la artişti şi oamenii de ştiinţă vin din adâncurile cosmice ale originii astrale la suprafaţă, prin moştenirea şi cultura galactică ce dincolo de terestrul cotidian de aparenţe ne va surprinde, destinul şi drumul şi stelele noii umanităţi, mereu!

Scriitorul Mircea Lungu este şi el un proprietar al cuvintelor, pândind sub stele din largul mării, noile orizonturi!