Maria- Cristina Moruzi: Stella Maris

Maria-Cristina Moruzi este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Costache Negruzzi” din Iași. Dintre performanțele literare, menționăm: Premiul al II-lea la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, 2023 și Premiul I și al Revistei „Mișcarea literară”, la Festivalul Național de Poezie „George Coșbuc”, Bistrița, 2023.

Este o promisiune străveche, devenită folclor. O poveste a soțiilor bătrâne, repetată de femeile ale căror umbre bântuie aceste cupole vechi, privind la nesfârșit spre mare. Dacă te rogi rozariului, nu vei muri înecat. Ave maria în gâturi uscate de sare, strânse în gheață, conservate pentru iarnă. Noduri de sfoară în degete bătătorite. Numărând până la cincizeci, cu degetul mare și indicele ticăind ca un arătător minuțios.

Pentru Vega pare primordial acest rozariu cu noduri care atârnă moale, fluturând în vânt. Stă nemișcată pe aleea văduvei, privind valurile care se rostogolesc. Unul după altul, stabile și sigure, măcinate de vânt. Valurile și vânturile și abisul, acolo, la început, această apă lovită de stânci, scuipând în spumă. Fără început, fără sfârșit.

Mărgelele sunt umede în degetele ei înțepenite, înghețate. Are mănuși, potrivite și neroase, împăturite într-un sertar jos, dar îi este prea greu să simtă mărgelele prin piele. Contează să nu rateze nici măcar una. Nu-i pasă de promisiuni, nu există promisiuni care să i se poată face, așa că le oferă în schimb pentru Altair, clătinându-se precar pe acele valuri de undeva. E frig, noaptea. […]

Ceața este densă și întinsă. În timpul zilei apasă asupra casei, sufocantă, o miopie impusă fără milă. Vega urmărește linia subțire, fină, în care cerul cenușiu întâlnește marea cenușie. Se ondulează odată cu valurile, cu vântul și cu șalupele care se clatină în port. Pânzele din hârtie pergament pocnesc, frânghiile cu două fire se balansează ca niște penduluri. Ceasuri și anemometre. Necesită înfășurare la fiecare douăzeci și patru de ore, o cheie de schelet răsucită strâns. Vega veghează, până la lumina slabă care pătrunde dinspre răsărit în această casă cu ceasornicărie, afirmându-se prin cele cincisprezece geamuri golașe. […]

Altair este acolo. Observând aceleași ceasuri ca și ea, aceleași timpuri și anotimpuri. Aceiași zori de zi cu degete lungi. Străbătut de aceeași lumină solară. Vega se întreabă dacă Altair are rău de mare, dacă are scorbut. Dacă are arsuri de frânghie pe palmele moi, dacă se chinuie cu pânzele. Dacă corabia mai este încă pe linia de plutire, dacă nu a fost dezmembrată de mare, fiecare scândură plutind în derivă spre exterior într-o spirală care se lărgește încet. Albastru schimbător, fugind veșnic de locul dezastrului. Vega se găsește la un ocean distanță de Altair, cercetând la nesfârșit țărmul în căutarea scândurilor rupte.

Uneori o trezește în miez de noapte, sufocată și gâfâind. Gura i se mișcă inutil. Marea neagră și adâncă o strânge din toate părțile. Altair departe de ea, departe de țărm, rotunjind undeva la marginea lumii. Se ridică din pat, spectrală în întuneric, se învârte în jurul promenadei, iar și iar. Se asigură că farurile încă mai clipesc în nebuloasă cu vaga lor iluminare fantomatică, de fiecare dată când dă colțul. Propria respirație îi zvâcnește în urechi, tare ca o sirenă de ceață, dinții clănțănindu-i peste tunetul neîncetat al valurilor. […]

Oase de pește în gât. Lumânări ca niște degete, o pereche legată între ele, încrucișate cu panglici roșii, de sărbătoarea Sfântului Blasiu. A doua zi după Sântilie, bezna gotică, prost luminată, cu pietre groase, încă însuflețită de lumânările vesele și dansante, cu ceară de albine picurând pe podea. Bărbații își scot gâtul în față, își lasă mărul lui Adam să fie binecuvântat. Semințele propriei distrugeri a omenirii, înfipte acolo, indigeste. Dumnezeu să vă izbăvească de orice boală. Bunavestire pe sticlă colorată în fereastra bisericii, vizibilă în după-amiaza târzie chiar și de afară, pergamentul deslușindu-se de pe buzele preotului. Ave, Maria.

Ave, reversul Evei. Vega se uită la statuile de pe fațade. Drapajul îngust al hainelor, falduri orizontale, mereu supradimensionate. Mâinile delicate, întinse cu artă, ca niște păpuși pozate. Fețele inexpresive. Imperturbabile. Asta o neliniștește pe Vega, capul îi urlă de putere, degetele îi furnică de dorința de a rupe piatra de la un membru cioplit grosolan la altul. Cum poți să-ți păstrezi seninătatea, cum poți să nu reziști poverii aruncate asupra ta, grele și puternice și neanunțate? Eva rămăsese pe loc, lăsase durerea să o sfâșie. S-a reconstruit, scheletată coastă cu coastă, pe malul celălalt al Tigrului. Vega încearcă și ea, dar când apasă sub inimă, degetele ei palide încă se întâlnesc cu osul. Își spune că exilul îi priește, că porțile aurite nu-i lipsesc și nu simte golul din spatele ei atunci când vede o pasăre străpungând cerul. Minte. Aici, jos, își permite să păcătuiască.

Oceanul se profilează, o tentație. O altă promisiune. Eliberarea de ispită. Acum și în ceasul morții noastre. E o prostie. Vega strivește rozariul în mână. O credință nepractică, o superstiție nedovedită, prea greu de abandonat, pentru a te încredința complet haosului. Așa că Vega își trece mărgelele printre degete, iar și iar. Întreaga rugăciune, rostogolindu-se pe buzele ei fără să se gândească. Se leagănă cu ea, cu valurile, cu patinele scaunelor din lemn curbat, cu cadența legănată a cuvintelor. Se simte însemnată. Măcar face ceva.

Un sanctuar așezat în stâncile de sub far. O statuie binefăcătoare, îmbrăcată în albastru. Fecioara și copilul, salvatorii marinarilor, ghidându-i spre casă. Pescarii lasă lucruri acolo, cârlige de pescuit și flori sălbatice, perle. Stella Maris. Steaua mării. O eroare de traducere mitologizată. Nu ar fi prima dată. Vegăi ar trebui să îi placă asta, să se ferească de lucrarea spirituală a milei. Să-i instruiască pe ignoranți. Devoțiunea prolifera, mici statui în camerele farurilor, rugăciuni pe spatele unor cărți de hârtie subțire. Cerneluri ieftine și curgătoare, stilizate după Biblia lui Gutenberg. Patruzeci și două de rânduri pe pagină, două coloane. Una în stânga și una în dreapta. Capre și oi. Paie și grâu. Pâine și vin.

În rarele nopți fără nori, Vega găsește stelele pe care le-a creat. Stă întinsă pe spate pe puntea de lemn, cu fustele desfăcute în jurul ei, cu picioarele răsucite pentru a păstra căldura înăuntru. Ochelarii scoși, lăsați înăuntru, sprijiniți de felinarul de pe noptiera ei, brațele încrucișate, stângul peste dreptul. Își alege stelele din rând, le poate recunoaște întotdeauna, chiar și atunci când universul se transfigurează în jurul ei, când fidela stea polară este dislocată. Pictate în culori primare și înflăcărate, albastru și roșu și galben. Le mustră în capul ei: străluciți mai bine. Faruri din creația sa, ieșite pustii în univers, lipite de stânci, fără ca nimeni să le reumple uleiul. Se ard singure, în cele din urmă. O supernovă surpând un grajd. Camere superioare goale, plecate să predice Evanghelia, să vorbească în orice limbă. Un izvor care țâșnește la Lourdes. Murdărie veți mânca. Vindecări miraculoase, masele înghesuite în grotă. Replici peste tot, ziduri de piatră făcute de om, mascate cu grijă ca să pară provinciale. Cutii de donații amplasate discret. Monedele zornăie prin fanta de metal ruginit. Un bănuț pentru un votiv, un sfert de dolar pentru un pilon, aproape de front. Aprinde unul, scânteiază fitilul de rozeta-țigaretă. Sticlele lungi și subțiri, scufundate în cenușă. Strălucesc mai bine.