Palpitanta istorie a furculiţei!

Vă puteţi închipui viaţa noastră cotidiană fără furculiţă, acest colosal…nimic al vieţii noastre? Am lua friptura, cartofii, salata... cu cele cinci degete ale noastre? Greu de tot, nu? Aproape de neconceput, fiindcă ne murdărim şi nici nu avem eficienţa necesară. Ce lucru mărunt dar ce comoditate extraordinară să ai…furculiţă! Unul din cele mai dezagreabile spectacole ar fi cel în care lumea s-ar „îndopa” folosind doar ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Am semăna mai curând cu porcii sau vitele, care servesc hrana cum pot. Văd aici o sugestie minunată. Dacă Dumneuezeu ne-a dat degetele de la mâini, pentru ce nu am confecţiona ceva asemănător, noi, inventatorii de unelte? Şi totuşi, ideea furculiţei le-a venit oamenilor greu şi s-a încetăţenit şi mai greu…Aceasta vine să-mi arate că mintea noastră, a celor care ne credem nu ştiu ce lucru mare, nu e decât o inteligență relativ mică, lentă, discernând greu ce e bun şi ce nu.

-De unde vii, drăguţă furculiţă?

-De departe, iubite citiorule! De departe foarte. Din China. Ei, care au inventat atâtea lucruri remarcabile, sunt şi inventatorii furculiţei. Păcat că cele mai multe descoperirir ale lor au dormit în sânul acestui neam, până au venit străinii occidentali să le afle, să le „fure”…şi să le dăruiască omenirii întregi. Paradoxal însă, chinezii au abandonat ulterior furculiţa, pentru a folosi …beţigaşele.

Europenii o foloseau întru început ca o bizarerie, pe la unele banchete simandicoase. În această problemă „majoră” s-a pronunţat şi… Biserica apuseană, care, multe secole a crezut că trebuie musai să guverneze toate problemele vieții. Și a zis că furculiţa naturală, aceea dăruită de Dumnezeu, cele cinci degete, e suficientă pentru a ne hrăni şi nu e necesar un astfel de instrument bizar. Şi totuşi, furculiţa avea să fie biruitoare, cu deosebire începând de la curţile regale franceze, unde eleganţa cerea a mânca fără să te mânjeşti pe mâini şi pe veşminte. Ea a dat notă maximă instrumentului cu patru coarne. Sora furculiței este, după cum ştim, lingura. În tot Evul Mediu şi mai înainte, ciorbele, supele nelipsite azi, nu aveau trecere, fiindcă nu se cunoştea ce este aceea lingura, iar a mânca precum câinii, lipăind, o interzice şi Vechiul Testament. Omul nu e dobitoc.