Medalion liric David Dorian

Zbor hibernal

Mă văd

cum mă nasc pe o grămadă de paie.

Întâia gură de aer îmi inundă plămânii;

din piept se ridică țipătul; păsării văduvite

de aripi. Îngerii frigului așteaptă sub pruni

înfloriți; sub soarele dimineții; cât

un sâmbure de caisă. Mă trezesc

la vâlvătaia inimii tale; iubirea picură

fericire; ca ceara... Pe străzi oropsite,

o bucurie amară... Când nimic

nu e adevăr; ori minciună sub soare.

Doar cernere împietrită; cimitire de stele.

Atinge-mi buzele cu vise de marmură;

desfă-mi petale în diminețile fără rost.

Ninge-mă înmiresmat; ninge-mă.

Matinală

Ninge în agonie; la începutul primăverei.

Prăvălit în pat, abandonat lenei urmez

dincolo de ferestre danțul fulgilor; destrămarea.

Ninge nehotărât; dâre oblice zgârie dimineața

cu lumină puțină.

Întrucât vorbim despre vreme, ideile

apar puține și somnoroase.

Întorc vorbele unui vânător: Vânăm

toată viața femei și himere...

Te văz deșteptându-te;

molatecă, lenevoasă, într-un neglijé ce-ți descoperă

tinerețea nesăbuită; sânii sub unduirea țesăturii

de in topit. Din încăperea alăturată ajung

trilurile Mariei Callas. Coruri ca valurile

oceanului îi însoțesc gânguritul.

La final, aplauze și fluierături! Plescăit de palme!

Brusc, patefonul se oprește; neliniștea dimineții

de martie acaparează imobilul vechi:

demisol, patru etaje, acoperiș în două ape;

deasupra nivelului mării.

Munți încălecați

Mirosul iernii în casa de bârne

cu vedere spre munți; piramide împădurite.

Erau diminețile largi; luminile împietrite.

Priveliștile - dintr-un film voalat.

Atunci i s-a arătat vremea rostogolirii,

răzlețele adieri din văzduh...

omături aprinse sub soarele muribund.

Serile monotone; lumina cutremurată.

Amintiri în formă de pată; s-au suprapus

în eter, cum posturile de radio

peste cortina de fier.

Memoria stoarsă, încăpătoare;

copilăria cazonă, anii în sărbătoare.

Finis

Ultimele poeme, cu gândul înmiresmat

de primăvara râvnită. Ești rândunica vestitoare.

De cum m-am trezit, m-am gândit la ochii tăi

neînchipuit de albaștri...

Hipnotic și pur ca în visele ocrotite

de ochii mamei; ca ai tăi de albaștri. Dar acum,

când dau năvală amintirile, ca hoardele din stepele

Asiei, ca ciorile peste maidanele de gunoaie; ca

icnetele unui plâns fără sunet... să tac;

să nu scormonesc în podurile abandonate; în pivnițele

surpate; în cămările prăfuite; ale memoriei.

Din memoria unei gheișe

Privește pe fereastră, savurează de una singură cafeaua

ce-i încălzește mâinile prin ceașca delicată.

Se gândește la ochii sclipitori ai iubitului?

Jucăușa protagonistă în filme romantice; așa,

printre alte mizerii de filme

pentru adulți. Cu gâtul ei de lebădă, cu

sânișorul adormit de doruri multe, fierbinte

ca ceara de albină, dansând în clopotul crinolinei

menuetul de Bach, sub tânguirea violelor,

sub pudra groasă, peruca pudrată ca fesele Cupidonului

dolofan. Surâzând voluptuos baroneților în ștramfi

de mătase; sub evantaiul afumat la flăcările lămpilor.

Îmbătrânind fără dragostea fierbinte a unui conte,

cu care să dea pe gât pahare de șampanie;

să fugă întins - la Paris!

Peisaj hibernal

Cu neîndemânatice priviri, cu coapsele

minții te încolăcesc; și-mi pare că mângâi o flacără;

ce va arde puțin și apoi se va stinge subt valuri.

Când sufletul urcă pe colină cum buburuza pe firul ierbii,

când sânii închipuie zeppeline ce se ridică în zarea de smalț

alunecând peste porumbiști melancolice.

Când se aude cum ninge tăcut;

lumina se frânge pe treptele ruinate.