Meditaţie la Duminica 17-a după Rusalii

Textul evangheliei:,,În vremea aceea s-a dus Iisus prin părţile Tirului şi ale Sidonului şi iată că o femeie hananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind în calea Lui, striga către Dânsul şi zicea: miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt. Dar, apropiindu-se, ucenicii Săi îl rugau, zicând: da-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, le-a zis: nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Dar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis Lui: adevărat, Doamne, însă şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzându-i, Iisus i-a zis: o, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.
Un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremurilor noastre care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor,nu numai pentru tămăduirea bolilor trupeşti ci mai ales a celor sufleteşti
Evanghelia citită în duminica aceasta ne readuce în memorie dragostea şi jertfa, lacrima şi suferinţa, dorul şi bucuria fiecărei mame căci într-un fel sau altul se aseamănă cu personajul evanghelic îndrăgit şi apreciat de Mântuitorul Hristos, Care privind la credinţa şi stăruinţa ei i-a tămăduit copila bolnavă. Şi, la drept vorbind, în strigătul zbuciumatei mame, nu vedem noi oare strigătul, rugăciunea tuturor mamelor noastre? Văzându-şi ele copiii suferinzi de boli fizice şi sufleteşti, înalţă rugăciuni, stăruie, varsă lacrimi lângă icoane sau în biserici implorând mila Domnului precum femeia cananeancă din arhicunoscuta pericopă evanghelică: „Miluieşte-mă Doamne, fiica, fiul meu este bolnav, rătăcit, dezorientat, neîmplinit profesional sau familial. Este pătimaş, impulsiv, neadaptat şi încăpăţânat, nu socializează, nu merge la biserică, nici nu se roagă, nu ţine sărbătorile. De postit nici atât, nu ascultă de părinţi, nu este motivat să-şi croiască un viitor fiind delăsător. Fumează sau consumă alcool. Trăieşte necununat, iroseşte prea uşor banii, se ceartă cu fraţii lui, crede că noi, părinţii, îi dorim răul.De câte ori se roagă părin¬ţii pentru copiii lor: Doamne miluieşte pe fiul meu că rău păti¬meşte în păcatul neascultării de părinţi, de profesori, de îndrumă¬torii lui de bine, de mai marii lui, de conducătorii ţării, de păcatul desfrânării, de păcatul egoismului, al trufiei, al mâniei, al iubirii de ceartă, al nesupunerii, de păcatul iubirii de aur şi de argint ne¬muncit, de păcatul vrajbei şi al clevetirii, miluieşte-mă şi-l scapă pe el de toate patimile.” Sunt cuvinte pe care adesea le auzim din gurile multor mame, care ajung la Hristos, în Biserica Slavei Lui, răvăşite de suferinţă, rugându-l pe slujitorul Casei lui Dumnezeu să le asculte necazul.Îşi scriu pomelnicul cu mina tremurândă şi înăsprite de muncă aşternându-şi oful pe hârtia de multe ori stropită cu lacrimi grele de bune nădejdi, dar şi de uşurare că, în sfârşit a fost auzită de Hristos şi că Biserica, ca odinioară Apostolii, prin rugăciunile ei, va mijloci precum altădată ucenicii Domnului: „slobozeşte-o, Doamne, că strigă”. ”..Cuprinsul Evangheliei l-am pu¬tea împărţi în două ta¬blo¬uri, în fiecare Iisus având o ati¬tu¬di¬ne mai mult decât provoca¬toa¬¬re şi, corespunzător acesteia, fiecă¬rui tablou i-am pus şi un titlu sugestiv.
Primul tablou - Iisus insensibil,refuză mijlocirea,îşi declină competenţa?Într-una din zilele activităţii Lui publice, Mântuitorul Hris¬tos ajunge în părţile Tirului şi ale Sidonului şi atenţia Evanghelistului Ma¬tei este reţinută de o mamă în¬du¬rerată, care îl întâmpină pe Ii¬sus şi îl roagă să-I vindece fiica bolnavă.Dar Iisus o ignoră. Se face că nu o aude. Pare insensibil la stri¬¬gătul plin de durere al unei ma¬me. Şi ne întrebăm cum? Dum¬nezeu trece nepăsător pe lân¬gă glasul stins de durere al u¬nei mame aflate în nevoie? Cum trebuie acum să în¬ţele¬gem atunci cuvintele Sale: „Pe cel care vi¬ne la Mine nu-l voi scoate a¬fa¬ră!“ (In. 6, 37)? Nedumeriţi de atitudinea În¬văţătorului lor, cu care nu erau deloc obişnuiţi, Apostolii se apropie de El şi-L roagă, zi¬când: „Elibereaz-o, că strigă în ur-ma noastră.Vrând totuşi să le dea un răs¬puns, Iisus le spune: „Nu sunt trimis decât la oile cele pier¬dute ale casei lui Israel
Cu toţii poate am vărsat lacrimi, dar niciodată lacrimile mamei nu pot fi confundate căci ele sunt ca un diamant ce taie-n două oglinda unei zile.Strigătul ei izvora din această credinţă puternică şi mare în Hristos, din durerea ei de mamă, din nenorocirea cea mare şi din milă faţă de pro¬priul său copil.Femeia aceasta îndurerată de boala fetiţei nu zice: miluieşte pe fiica mea, ci zice: „miluieşte-mă”. Copila într-adevăr suferă dar eu ard de durere. Nu îndrăz¬neşte această femeie nici să cheme pe Domnul în casa ei aşa cum o făcuseră alţii şi nici să aducă pe fata ei la Domnul, ci numai strigă „miluieşte-mă”.Iată un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremu¬rilor noastre care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupeşti ci mai ales de bolile lor sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai grele. Să nu înceteze părinţii a se ruga „Doctoru¬lui sufletelor şi al trupurilor
În cel de-al doilea tablou- Iisus o ascultă,intră în dialog şi îi apreciază credinţa-mama ca¬naneeancă reintră în scenă. Cu un ultim efort, adunându-şi pu¬terile, cade la picioarele lui Iisus şi-I zice: „Doamne, a¬ju¬tă-mă!“ „El însă, răspunzând, i-a zis: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor»“.Ofensată, jignită, mama nu ce¬¬dează. Nu se simte umilită, jig¬nită. Crede în continuare în A¬cela care doar aparent, doar trecător trece cu vede¬rea, doar pedagogic pare că nu as¬cultă, doar temporar refuză. Şi cu o logică ce taie orice argu¬men¬¬taţie, aprobă cuvintele de plumb ale lui Iisus:„Aşa este, Doam¬ne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la ma¬sa stăpânilor lor“.Fascinat de această logică, st㬬ruinţă şi credinţă, Iisus răs¬pun¬de: „O, femeie, mare este cre¬dinţa ta; fie ţie precum vo¬ieş¬ti!“
Concluzie:Dumnezeu nu ne refuză, ci doar ne amână
O cananeeancă a in¬trat în istorie pentru că a stat de vorbă cu Iisus. Dar ce-a fă¬cut ea extraordinar, ca Biserica să-i dedice o duminică pe an şi să-i perpetueze astfel amin¬ti¬rea în istoria creştinismului pen¬tru totdeauna?
Răspunsul este: ea - a con¬tinuat să creadă în Dum¬nezeu, fără să cedeze nici o cli¬pă atunci când se părea că A¬ces¬ta a părăsit-o definitiv, a re¬fu¬¬zat-o irevocabil, iar la oameni so¬luţie nu mai exista..A stăruit în a crede că ceea ce cere bine în cele din urmă va pri¬mi, iar Cel ce poate totul, când va şti El că trebuie să o fa¬că, se va milostivi. Răspunsul a fost pe măsură: vocativul excla¬ma¬¬tiv exprimat de Domnul - „O, femeie!“ - este absolut unic în Evanghelii. Tot unic e şi ad¬jec¬¬tivul „mare“ din sintagma „ma¬re este credinţa ta“. Şi tot aşa, nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, su¬pre¬ma învoire: „fie ţie precum vo¬ieşti.E o lecţie pe care mama pă¬gâ¬nă ne-o predă nouă tuturor: în¬crederea în Dumnezeu, mai ales atunci când El pare că re¬fu¬¬ză şi stăruinţa în a aştepta un răspuns de la El, mai ales a¬tunci când ar părea că acesta nu mai vine. De trei ori cererea ei a fost respinsă. Dar tot de-a¬t⬬tea ori femeia a stăruit, s-a în¬¬crezut, a aşteptat răbdătoa¬re.Poate pentru mulţi creştini a se ru¬ga înseamnă a-I prescrie lui Dum¬nezeu reţete să-i vindece du¬pă părerea lor, să le împli¬neas¬¬că cererile după aştep¬tă¬ri¬le lor, să pedepsească după vo¬in¬ţa lor şi să miluiască după cre¬zul lor. Ar fi un dezastru total dacă Stăpânul cerului şi al pă¬mântului ar acţiona după prescripţiile noastre.E bine să ştim că aici, pe pă¬mânt, noi nu vedem întotdea¬u¬na clar ce e bine şi ce e dă¬u¬nă¬tor pentru noi. De multe ori răs-punsul imediat al Tatălui ce¬resc poate să nu ne placă, poa¬te să ne dezamăgească, aşa cum va fi dezamăgit-o şi pe ca¬na¬neeancă refuzurile repetate ale lui Iisus.Nu de puţine ori răspunsul la rugăciunile noastre poate să fie opusul la cele ce am cerut.Cu toate acestea, indiferent de răspuns, apelul cerului la noi nu e decât pozitiv, întotdea¬u¬na.Cuvintele unui înţelept scrii¬tor apusean sunt memorabile în acest sens: „Am cerut lui Dum¬nezeu putere ca să muncesc. El m-a făcut slab ca să în¬văţ a mă supune. I-am cerut să¬nătate să pot isprăvi multe, mi s-a dat boala ca să împlinesc lu¬cruri mai bune. Bogăţie L-am ru¬gat să-mi dea, ca să fiu fe¬ri-cit. Mi s-a dat sărăcia ca să ră¬mân înţelept. Onoare am cerut ca să fiu lăudat de oameni, de¬ve¬¬nit-am umilit ca să simt ne¬voia ajutorului lui Dumnezeu“.
De aceea în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu şi nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credinţa, căci Dumnezeu e lângă noi şi ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere şi să simţim prezenţa dumnezeirii Lui lângă noi, şi printre noi păcătoşii, şi să avem răbdare, aşteptând, că ne mai pune câteodată credinţa la încercare. Apoi să ne mai gândim şi astfel: de câte ori a strigat şi El la noi ca să ne întoarcem şi n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El şi nu vrem să auzim.Să luăm aşadar aminte şi să nu uităm să ne rugăm pentru copii noştri ,atunci când sunt sănătoşi să-I mulţumim,iar când sunt în necazuri şi încercări să stăruim în rugăciune,pentru că Dumnezeu ne vede,ne ştie şi ne ajută.Amin !