Meditaţie la Duminica după Botezul Domnului

„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”

După ce Iisus a primit botezul pocăinţei de la Ioan în râul Iordan, înainte de a-şi începe activitatea de propovăduire s-a retras în pustie, unde a postit 40 de zile, după care a fost ispitit de satana.
Deşi Mântuitorul este desăvârşit nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, El a permis să fie supus întreitei ispitiri pentru a ne arăta că este om asemenea nouă, afară de păcat, dar şi pentru că prin exemplul pe care nu l-a dat biruind ispita să ne dea curaj şi tărie în lupta contra ispitelor pe care le avem de înfruntat zi de zi.
Textul Evangheliei acestei Duminici ne este relatat de Sf. Ev. Mt. Cap. 4, 12-17, unde Iisus i-a îndemnat şi ne îndeamnă şi azi – pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.
Pentru început să căutăm a înţelege ce este pocăinţa – dar şi un exemplu de adevărată pocăinţă.

1. Ce este pocăinţa?
Părere de rău, odată cu făgăduinţa de îndreptare pentru greşelile şi păcatele săvârşite. Este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii.
În limba greacă – Metanoia – înseamnă transformarea gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, întoarcerea de la păcat la Dumnezeu; înseamnă a urî ceea ce mai înainte ai iubit, adică păcatul şi a iubi virtutea. Iar când în sufletul tău s-a petrecut această înnoire, în tine s-a stabilit împărăţia lui Dumnezeu.
Iar această transformare a gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, de reîntoarcere de la păcat la Dumnezeu ar trebui să cuprinsă cel puţin 4 momente:
1. noi ca oameni păcătoşi – examinându-ne în lumina credinţei să ne dăm seama că prin păcat ne opunem voii lui Dumnezeu – că fărădelegea mea eu o cunosc – ps 50.
2. să urâm păcatul
3. hotărârea fermă de a evita orice prilej care ne duce la păcat
4. şi nu în ultimul rând dându-ne seama că prin păcate ne-am opus voii sfinte a lui Dumnezeu – să căutăm s-o reparăm şi să o ispăşim prin rugăciuni şi fapte bune.

2. Exemplu de adevărată Pocăinţă
Ne este descrisă în ultima carte din Vechiul Testament care este numită rugăciunea regelui Manase
Manase a ajuns rege la vârsta de 12 ani, a fost fiul regelui Iezechia şi a trăit în vremea proorocului Isaia. Odată ajuns rege s-a lepădat de Dumnezeu şi s-a închinat la idoli pe care i-a aşezat în templul din Ierusalim. În această rătăcire a dus poporul întreg peste 52 de ani.
Văzând Dumnezeu necredinţa lui Manase, a hotărât să-l aducă la pocăinţă – pentru că în cugetul lui nu vedea gând de îndreptare. De aceea a adus Domnul peste ei căpeteniile regelui armatei Asiriei, care l-au prins pe Manase cu arcanul şi l-au legat cu cătuşe de fier şi l-au dus în Babilon. L-au pus într-o cuşcă în care nu putea sta în picioare, fiind legat cu capul la picioare, cu 2 lanţuri de aramă, iar hrană primea numai tărâţe şi apă de două ori pe săptămână. A trăit în aceste condiţii peste 7 ani.
Dar în acest chin şi-a adus aminte de Dumnezeu zicându-şi: Dumnezeu m-a lăsat în acest chin pentru că l-am mâniat şi m-am îndreptat de la El şi am silit poporul să se închine la idoli – dacă m-a ţinut Dumnezeu cu zile până acum oare ce vrea El de la mine? – sigur vrea mântuirea mea.
Abia acum, închis în cuşcă şi neputincios, îşi vede mulţimea păcatelor şi a fărădelegilor şi începe să se roage: „Multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii nedreptăţilor mele, strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier… Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta… dar acum îmi plec genunchii inimii rugându-mă – am păcătuit Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc – însă cer, rugându-te, iartă-mă. Doamne iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele” (Din rugăciunea regelui Manase)
Acum îşi aminteşte că Dumnezeu a făgăduit iertare celor care au greşit dacă se vor „pocăi”. Pocăinţa adevărată şi nădejdea iertării i-a străbătut toată fiinţa, i-a umplut sufletul de bucurie strigând: „şi te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele”.
Manase a venit iar ca rege în Ierusalim şi a întors poporul la credinţa în Dumnezeu.
Dacă din istoria regelui Manase învăţăm despre: 1. nemărginita bunătate a lui Dumnezeu; 2. păcatele sunt izvoare de suferinţă şi pe pământ şi în viaţa veşnică; 3. pocăinţa sinceră, dar şi punerea întregii vieţi în slujirea lui Dumnezeu, şterg mulţime de păcate.
Din îndemnul Mântuitorului din Sf. Ev. de azi, în sufletul nostru să se producă o transformare a gândirii şi a faptei în sens de reînnoire, de reîntoarcere la Dumnezeu şi de a iubi virtutea pentru a putea dobândi împărăţia lui Dumnezeu.
pr. Vasile Beni